Decembrie blestemat

I-am scris o scrisoare. Nu era prima, dar era ultima. Pe asta nu am mai trimis-o. I-am scris tot, absolut tot ce am simțit. Am scris-o pentru mine de fapt, pentru că nu am știut cum altfel să fac față. Inima mea iubește mai mult decât alte inimi și se frânge mai des. L-am iubit cum nu credeam că mai pot.

Când n-am mai fost lângă el, mi-am amintit până și textura pielii lui pe buzele mele. Mi-era dor de absolut tot ce am trăit împreună. Mi-e dor și acum, uneori, de brațul lui ce mă strângea tare când ne puneam la somn.  Ochii care nu se văd nici nu se uită. Cel puțin nu ochii ce-i iubești. Toată lumea merge înainte din inerție, din nevoie, dar sufletul neîmpăcat rămâne blocat în momentul în care ușa s-a închis. Degeaba-s alte uși în jur, degeaba-s deschise; când picioare-s cimentate în dragostea pierdută, e imposibil să te miști. Și-ncerci, și-ai vrea, dar nu poți! Inima-i organul cel mai importat și cel mai inutil în același timp. Te ține în viață doar să te omoare sufletește apoi.  Sătulă să mai trec prin asta, mi-am ordonat să nu mai iubesc vreodată. Dar inima nu mă lasă să-nchid capitolul ce anul acesta mi-a schimbat direcția. A dracu’ inimă, n-a ținut în veci cu mine!!

Timpul ăsta e așa o ciudățenie. Se transformă după bunul plac. Trece greu și-apoi aleargă. Anul ăsta l-am simțit cât pentru cinci, dar a trecut ca o lună de repede. Se apropie încet luna decembrie, luna asta blestemată pentru mine în care toate încep și toate se termină, luna în care m-am născut, am iubit, m-am despărțit și apoi am cunoscut iar iubirea. De-ar putea timpul și inima să țină cu mine măcar Decembrie ăsta.. să treacă într-o clipită, să uit, să iert și să nu mai iubesc!

138fa184b1d2315e4b9b5f24f7071e82

 

Anunțuri

În umbra lui Shakespeare

Cu doar o zi  înainte să plec din țară umblam, fără direcție, prin oraș. Nu aveam bagajul făcut și nu-mi venea nicicum să mă apuc de el. Călătoria asta urma să fie dulce-amară și-mi era frică de ce avea să-mi aducă viitorul. O decizie mare mă aștepta la finalul călătoriei și, oricare ar fi fost ea, mă speria incredibil. Așa că am ales să nu mă gândesc prea mult, cel puțin nu în ziua aceea.  Undeva, pe la mijlocul străzii cu castani, m-am întâlnit cu Alex. Fiind în prag de nuntă și ocupat până peste urechi cu asta, nu ne văzuserăm de ceva timp. Dar chiar și așa prins în gândurile lui cum era, mi-a înțeles privirea fără să întrebe ceva. Pașii ni s-au îndreptat spre mașina lui parcată câțiva metri mai încolo.

– Am puțină treabă pe lângă casă. Îți aduc un șezlong din pod, îl pun unde vrei tu în curte și-ți dau să citești o carte bună. Așa nu mai umbli brambura prin oraș și îmi termin și eu treaba. E ok?

– E foarte bine, mulțumesc!

Era prima zi cu adevărat caldă și i-am cerut să-mi așeze șezlongul în mijlocul curții, să mă pot bucura de soare. Mi-a adus apoi un pahar cu suc și o carte, destul de groasă:

În umbra lui Shakespeare

– Un roman istoric din Transilvania – 

Mi-a fost așa cumva să îi spun că mie nu-mi plac cărțile istorice, după ce s-a dat peste cap pentru mine, așa că am deschis cartea și am început să citesc:

Londra 2012,

Era frig în acea seară de septembrie, iar ceața lăsa să se întrevadă doar pereții caselor din Londra, care (…)

Peste câteva ore aveam să fiu și eu în Londra. Ce coincidență! Sau poate era un semn?

Nu mi-am lăsat gândurile să zboare iar la dilema cu care mă confruntam și am citit mai departe. Începutul descria o biserică din Londra despre care se suspecta că adăpostește mormântul celebrului William Shakespeare, o clădire misterioasă, cu zgomote ciudate ce veneau din criptă. Acțiunea s-a mutat apoi în Baia Mare a anului 1597, cetatea dracului. Locurile semănau și nu prea cu orașul în care locuiesc de 30 de ani. Devenea interesantă cartea. Acțiunea s-a mutat iar, de data asta în Băiuțul anului 2012. Deși planurile erau total diferite, ceva la unea și simțeam că am să înțeleg mai bine capitolul următor. Mă prinsese cartea rău de tot.

– Am terminat, putem să ne întoarcem în oraș.

– Lasă-mi cartea, te rog. Vreau sa o citesc în Londra.

– Chiar nu pot, vezi și tu că abia ce am început-o și eu. După ce o citesc, promit că ți-o împrumut.

– Ce rău ești!

A doua zi am plecat în Londra. Aveam în plan să caut biserica St. Leonard despre care citisem în carte. N-am reușit. Am hotărât mai repede decât credeam că nu vroiam să mă mut în Londra. Decizia m-a sfâșiat, pentru că a reprezentat sfârșitul unei relații la distanță și despărțirea de un bărbat pe care îl iubeam din tot sufletul. Am uitat de biserică și de carte. Întoarsă în țară, nu am avut putere nici măcar să merg la nunta lui Alex. M-a înțeles. Oricum, mereu am simțit că soția lui nu a agreat niciodată prietenia noastră și știam că nu aveam să mă simt prea bine la nunta lui. Ce-i drept, nici noi nu ne-am înțeles uneori prietenia.. dar asta e altă poveste.

Primele două luni după întoarcerea în țară am suferit ca un câine. Apoi mi-am zis că trebuie să fac ceva, să-mi găsesc o activitate. Problema era că nu aveam forță nici să scriu, nici să pictez. Am încercat să citesc cărțile ce le-am citit în urmă cu câțiva ani, când am trecut prin altă despărțire, dar nici pentru acelea nu am avut răbdare. Și așa am lăsat să treacă toată vara fără să am grijă câtuși de puțin de sufletul meu.

Luna trecută căutam să cumpăr rechizite pentru a le putea apoi duce unor familii ce aveau mare nevoie de ele. Știam că nu prea aveam șanse să găsesc cel mai bun preț în librării, dar totuși am intrat în una. Tot învârtindu-mă pe acolo mi-am amintit de cartea ce mi-a captat atenția cu câteva luni în urmă. Vânzătoarea mi-a spus că au primit-o în două serii, dar s-a epuizat de fiecare dată. Supărată, am plecat spre o altă librărie. Spre surprinderea mea, am primit același răspuns. Am început să o caut la toate librăriile din oraș. Norocul a dat peste mine într-o librărie de cartier unde am găsit și cumpărat ultimul exemplar. Ajunsă acasă, abia am așteptat să descopăr secretul ce-l ascundea cartea.

Am citit pofticioasă aproape jumătate cartea când mi-am amintit că am de călătorit iar, așa că am lăsat-o cu greu din mână . Am „topit-o” pe avion, după o serie de hiiii și ioiiii ce mi-au scăpat cu voce tare. Doamna de lângă mine a sărit ca arsă când m-a auzit; stăteam la geam și a crezut că a pierdut avionul un motor sau ceva pe-acolo. Lacrimile de la final le-am mascat fără succes cu palma stângă. Am strâns cartea tare la piept. Ultima dată când am simțit asta a fost citind Umbra Vântului lui Carlos Ruiz Zafon. Dar de data asta era diferit. Am să vizitez toate locurile din carte, mi-am spus, și am să caut și autorul. Dacă tot ce citisem era adevărat, atunci în brațele mele se afla ceva realmente revoluționar.

Acțiunea cărții m-a purtat, în veacuri diferite, prin Baia Mare, Cavnic, Londra, Amsterdam și multe alte locuri. Secretul din spatelor cuvintelor m-a făcut să-mi ridic o grămadă de întrebări: o fi oare chiar așa? Toate câte sunt descrise acolo sunt adevărate: balconul acela există (că doar trec pe lângă el săptămânal), minereul acela chiar s-a furat, pecetea orașului la fel, turistul chiar s-a aruncat de la fereastra hotelului Mara.. atâtea coincidențe!

Nu e datoria mea să dezvălui secretul cărții, trebuie să îl descoperiți chiar voi. Pot doar să vă asigur că mie mi-a dat lumea peste cap.

in-umbra-lui-shakespeare-9

Despre facultate, Bac si repetenți

Sunt vestită pentru calmul meu în situațiile în care multe ar fi distrus tot în jur: când m-a părăsit sec după 7 ani; când am fost „promovată” (cu forța) pe un alt departament; când am căzut într-o baltă plină cu noroi, în vârf la Pietrosul Rodnei, în mijlocul team building-ului (din cauza șefului); când a scăpat ospătărița supa pe mine într-o pauză de masă (alături de aceeași colegi din team building); când mi-a spus H că ar fi mai bine să-mi caut pe unul și să mă mărit.. Tac FIX când nu trebuie și vorbesc când nu e cazul. Sunt total pe dos.

Poate peste 10 ani mi se va părea amuzantă ziua în care am fugit până la capătul lumii din cauza lui și apoi m-am întors..tot pentru el.. în aceeași zi. Urăsc avioanele doar când mă duc departe de locul unde mi-e inima. Viața e un șir de întâmplări neplănuite. Nu plănuiam chiar deloc să-l iubesc și el nici pe atât să-mi frângă inima. Suntem suma alegerilor pe care le facem, a cuvintelor pe care le rostim sau nu. Poate dacă tăceam atunci. Poate dacă strigam apoi. Poate dacă nu-mi acceptam de la bun început soarta gata hotărâtă de atâția ei. „Stai frate că și eu simt și nu poți să alegi pentru amândoi!” dacă aș fi spus-o măcar pe asta, măcar o dată.

Oare de câte examene am nevoie până să învăț lecția? De câte ori o pot lua de la 0? Când să continui și când să mă dau bătută? Când să spun „STOP, mi-a ajuns”?

Până când voi învăța să-mi iubesc sufletul mai mult, voi continua să pic la toate examenele. Nu-mi voi fi învățat lecția mai repede. E ușoară teoria, nu-i așa?

Sunt repetentă la materia aia la care toți promovează. Cred că se numește „dragoste”. Nu știu sigur, nu reușesc nicicum să o înțeleg.  Poate că toți ceilalți au pile la direcțiune, sau poate că unora (cum sunt eu) nu le merge mintea mai mult. „Facultatea” e obligatorie sau e doar o presiune a societății?

Cert este că e obositor să tot repeți Bac-ul!

 

 

Dușmanul meu

Cel mai mare dușman al meu.. sunt eu. Analizez și reanalizez, calculez, observ și nu știu să tac. Nu știu să uit, nu știu să iert. Nu vreau să învăț din zilele ce le-am trăit și refuz să văd exemplul altora. Eu sunt ca vântul al cărui nume l-am adoptat, eu sunt Enbata. Erup din senin și mă potolesc la fel de repede. Probabil, de cele mai multe ori, fac ravagii. Deseori, nu-mi pot stăpâni emoțiile nici când vine vorba de cei dragi, deși, teoretic,  în fața lor nu ar trebui să mă prefac.

Vezi tu, noi n-am fost prea iubitori și nu ne ziceam prea des că ne iubim, nu ne reaminteam că suntem mândrii unii de ceilalți și nici nu ne prea îmbrățișam. Așa am înțeles eu că trebuie să fie partea asta cu sentimentele.

Iubirea

L-am cunoscut la 19 ani, 10 luni și câteva zile. Nu împlinisem 20 și deja eram iubita lui. El a spus primul „Te iubesc” și abia apoi am avut și eu curaj să o fac. Nu a fost însă prea afectuos, așadar mă aflam într-o situație cunoscută. Asta a fost iubirea noastră, exact așa cum știam că trebuie să fie! Șapte ani mai târziu, când a plecat, am învățat ce sunt suferința, neliniștea, frustrarea și emoțiile negative. Treptat, cunoscând și alți bărbați, am experimentat afecțiunea în forme în care nu știam că există în afara ecranelor.

Suferința, neliniștea, frustrarea și emoțiile negative

A spus că pleacă și m-am blocat. N-am plâns, nu l-am implorat să rămână, nu i-am tăiat cauciucurile ori i-am făcut crize pe la birou. Am mers acasă și am plâns, noapte după noapte..câteva luni. Ziua zâmbeam, eram puternică și optimistă. Dar apoi seara, când eram singură în liniștea și întunericul camerei mele, plângeam până adormeam (dacă adormeam). Părinții mei credeau că am depășit foarte bine despărțirea. Puțini sunt cei ce știau ce simt cu adevărat. Nu mi-am manifestat deloc furia și nici frustrarea. Le-am ținut toate în mine. Și-au fiert acolo trei ani, deși m-am vindecat mai repede de amintirea lui.

3e4068144c6d97b27e872bf921934175

De Anul ăsta Nou, când toată lumea și-a propus să slăbească, să economisească și să se lase de fumat, eu mi-am dorit doar să nu mai tac. De aveam să mai iubesc vreodată, să fac exact ce-mi vine: să îl sărut când simt și unde poftesc;  să-i spun prima că-l iubesc. Mi-am promis să nu mai țin în mine frustrările, fricile și emoțiile. Și nu am mai făcut-o. N-am știut însă că așa voi deveni propriul meu dușman și asta doar pentru că n-am apucat să învăț cum să nu tac fără să supăr. Încă învăț, dar încă greșesc. Vinovăția de după doare mai tare decât supărarea de dinainte.

Iubindu-l pe H, m-am îndrăgostit de EL. Oooo, și EL e tot ce-am vrut și am visat și chiar mai mult! De-o va cunoște pe Enbata, mă tem că-l voi speria. Dar și dacă nu se sperie, promit să-l iubesc pe bărbatul ăsta cum nu a mai iubit nimeni niciodată!

Aripi

Luna trecută pe vremea asta locuiam în garsonieră, împachetam și eram total panicată. În mai puțin de 24 de ore aveam să las în urmă, fără să știu, cei trei ani oficiali de burlăcie.

Luna trecută pe vremea asta viața-mi era un haos. Împachetam, încet, fără drag și spor, lucrurile din casă. A doua zi mergeam în concediu și, la întoarcere, trebuia să mă mut. Mă pregăteam  deci de ultima noapte în garsonieră înainte să pun totul în cutii. Până în ziua aceea am plâns zilnic. Era un fel de sfârșitul lumii mele așa cum o știam până atunci. Găsisem un apartament pe care-l închiriasem deja fără să întru în el; nu eram curioasă să-l văd, hotărâsem deja că nu avea cum să ajungă la nivelul garsonierei mele cochete.

Garsoniera am închiriat-o când arăta mai rău decât o cocină. Deși aveam un salariu groaznic de mic atunci, am renovat-o aproape în întregime, în ritmul meu și după gusturile mele. Povestea chiriei ce o plăteam o poți citi aici.

Primul lucru ce mi l-am cumpărat pentru casă a fost un ceainic roșu de la târgul de vechituri. Tipul ce-l vindea a cerut 5 lei pentru el, iar eu nu aveam mărunt. Mi l-a dăruit. Câteva luni mai târziu m-am întâlnit pe stradă cu el și i-am achitat ceainicul. Dar când m-am mutat nu aveam nici măcar bani de ceai, așadar mi-a servit drept vază o vreme.

20140816_164517

Companie bună mi-au ținut peștii în anii aceștia. M-au băgat rău de tot în sperieți în dimineața în care am realizat că se uită și ei la Miss Marple. La începutul anului însă au plecat cu toții în vizită la rudele  lor din Tărâmul Peștilor Adormiți. I-am înlocuit cu alții pe care nu-i iubesc la fel de mult.

2015-09-20_12.39.03

În fiecare an, de Crăciun, am creat un brad nou. Fără să îmi dau seama, brazii au reprezentat anul ce-l încheiam: în primul an m-am distrat, în al doilea am studiat, în al treilea am devenit femeie.

brazii

Crăciunul trecut am împlinit 30 de ani. În acea dimineață trei perechi de aripi mi-au apărut pe geam. Fiind foarte frig, nu am putut spăla geamurile până în februarie. Aripile s-au păstrat intacte; poza am făcut-o chiar înainte să le curăț. Aripile acelea aveau un mesaj ce am ajuns să-l înțeleg abia după ce am plecat din țară.

IMG_20170225_135529_297

Luna trecută pe vremea asta sufletu-mi era în haos. Împachetam, într-un ghiozdan, câteva lucrușoare ce aveau să mă însoțească în concediu. Cumpărasem biletul cu două luni mai devreme, în singurul moment de luciditate ce-l avusesem, moment în care am realizat că H e o dependență periculoasă și inutilă.

La aeroport avea să mă aștepte el, cel ce a apărut în viața mea la trei zile după aripile de pe geam. Nu ne văzusem de peste 10 ani. Emoțiile le-am amorțit în avion cu o sticluță de Chardonnay și cuvintele lui Radu F. Bună alegere!  Ce s-a întâmplat mai departe e desprins din basme. Dintr-o dată toată drama cu mutatul nu a mai contat. EL m-a găsit și eu l-am recunoscut.

Acum că ne-am (re)văzut și ne-am plăcut, ce rămâne de făcut?

 

Te iubesc, dar mă iubesc mai mult de acum

Înainte îl auzeam când venea la mine. Ușa aia de la intrarea în bloc se trântea atât de tare încât o auzeam de la capătul holului și un etaj distanță. Au reparat arcul, am plătit și eu pentru asta. Pff, 30 de lei prost investiți! Acum nu-l mai aud când vine. De fapt, acum nu mai vine. În penultima seară mi-a spus să las ușa deschisă. I-am spus să sune, ușa mea avea să rămână închisă chiar și pentru el.

Ultima dimineață împreuna ne-a găsit, pentru prima dată, în alt pat. Nu era al lui. O păpușă îngrozitor de urâtă ne pândea din colțul patului. Probabil fusese acolo toată noaptea, dar cine avuse vreme să o și observe? H nu mai era fericit ca-n alte dimineți.

Îl trezisem în toiul nopții să-i spun că-l iubesc, acolo, în patul prietenilor lui, sub privirea miresei lui Chucky. L-am trezit și l-am rugat să mă privească. Cumva, lumina unui stâlp de afară cădea exact pe noi.

-Te iubesc.

-Greșești!

Avea dreptate, greșesc. Greșesc să-l iubesc  exact la fel cum am iubit și pe altul. Adică cu toată inima. Asta nu e dragoste sănătoasă. Sănătos este să mă iubesc pe mine mai mult. Pentru că pe asta cu „totul pentru el” am mai încercat-o și nu a mers. Și aproape că am dat-o-n bară și acum; drept dovadă camera în care ne aflam, bluza ce-o găsisem într-un dulap  și am îmbrăcat-o cât să nu mor de frig și răceala ce o îndur eu acum.

-Nu încerca să mă bagi în familie cu forța, mi-a spus.

-Nu încerc. Vei intra singur când/dacă vei vrea.

Până la mașină m-a condus ținându-mă de mână, plimbând cățelul prietenilor pe care nu am avut curajul să-i cunosc. Pentru mine era o Walk of shame ce nu-și mai avea rostul la 30 de ani. Cum aș fi putut să dau ochii cu ei? Aș fi fost tentată să le explic șirul de evenimente (total incredibile, dar adevărate) ce ne-au făcut să le batem la ușă la 3 dimineața și, cu părul ciufulit și urmele machiajului de cu o seară înainte încă pe fața mea, chiar nu m-am simțit în stare să dau ochii cu cineva.

Încă mă ținea de mână când m-a pupat pe obraz. Îmi știe pe de rost conturul buzelor, dar nu le poate săruta sub lumina soarelui se pare.

Îl iubesc, dar lupta asta continuă nu o pot câștiga și pace! Așadar renunț la tot războiul ăsta și mă aleg pe mine. Aleg alt drum, un alt el. Aleg alte sentimente și alte meleaguri. Undeva, pe parcurs, nu o să-l mai iubesc.

4af76815c35c9deee180b61fbb8b1eba

P.S. Azi am împlinit 3 ani de Enbata!!

H, H, nu vrei să te lași..

Dormea. Așteptam momentul ăsta pentru a-l putea înveli pe furiș. Aveam să o fac foarte finuț, poate așa nu ar mai fi aruncat de pe el pătura aia blestemată. M-am aplecat încet. Era iar în patul meu, după o lună în care nu auzisem nimic de el. Doamne cât dor îmi era de parfumul lui!! Încercând să îl acopăr, l-am sărutat timid pe umărul drept.

-Te iubesc, am șoptit.

-Hmm?

Panică, panică, panică, nu adormise!! Am răspuns imediat:

-Hmm?

..Și am tras pătura pe el.

Atât! mă gândeam. O lăsăm așa.

Și așa a rămas. A doua zi nu am deschis niciunul subiectul. Poate chiar nu a auzit și protesta împotriva păturii. Sau poate a crezut că nu aude bine. 

Știu, îți vine să-mi cânți o melodie a celor de la Paraziții, adaptată mie:

H, H, Nu vrei să te lași..

..Nu că nu mă las de el, o voi face. Dar am spus deja că o să îl mai iubesc o vreme și mi-a fost atât de dor de el tot!

O să îl mai iubesc puțin, bine?