Despre facultate, Bac si repetenți

Sunt vestită pentru calmul meu în situațiile în care multe ar fi distrus tot în jur: când m-a părăsit sec după 7 ani; când am fost „promovată” (cu forța) pe un alt departament; când am căzut într-o baltă plină cu noroi, în vârf la Pietrosul Rodnei, în mijlocul team building-ului (din cauza șefului); când a scăpat ospătărița supa pe mine într-o pauză de masă (alături de aceeași colegi din team building); când mi-a spus H că ar fi mai bine să-mi caut pe unul și să mă mărit.. Tac FIX când nu trebuie și vorbesc când nu e cazul. Sunt total pe dos.

Poate peste 10 ani mi se va părea amuzantă ziua în care am fugit până la capătul lumii din cauza lui și apoi m-am întors..tot pentru el.. în aceeași zi. Urăsc avioanele doar când mă duc departe de locul unde mi-e inima. Viața e un șir de întâmplări neplănuite. Nu plănuiam chiar deloc să-l iubesc și el nici pe atât să-mi frângă inima. Suntem suma alegerilor pe care le facem, a cuvintelor pe care le rostim sau nu. Poate dacă tăceam atunci. Poate dacă strigam apoi. Poate dacă nu-mi acceptam de la bun început soarta gata hotărâtă de atâția ei. „Stai frate că și eu simt și nu poți să alegi pentru amândoi!” dacă aș fi spus-o măcar pe asta, măcar o dată.

Oare de câte examene am nevoie până să învăț lecția? De câte ori o pot lua de la 0? Când să continui și când să mă dau bătută? Când să spun „STOP, mi-a ajuns”?

Până când voi învăța să-mi iubesc sufletul mai mult, voi continua să pic la toate examenele. Nu-mi voi fi învățat lecția mai repede. E ușoară teoria, nu-i așa?

Sunt repetentă la materia aia la care toți promovează. Cred că se numește „dragoste”. Nu știu sigur, nu reușesc nicicum să o înțeleg.  Poate că toți ceilalți au pile la direcțiune, sau poate că unora (cum sunt eu) nu le merge mintea mai mult. „Facultatea” e obligatorie sau e doar o presiune a societății?

Cert este că e obositor să tot repeți Bac-ul!

 

 

Dușmanul meu

Cel mai mare dușman al meu.. sunt eu. Analizez și reanalizez, calculez, observ și nu știu să tac. Nu știu să uit, nu știu să iert. Nu vreau să învăț din zilele ce le-am trăit și refuz să văd exemplul altora. Eu sunt ca vântul al cărui nume l-am adoptat, eu sunt Enbata. Erup din senin și mă potolesc la fel de repede. Probabil, de cele mai multe ori, fac ravagii. Deseori, nu-mi pot stăpâni emoțiile nici când vine vorba de cei dragi, deși, teoretic,  în fața lor nu ar trebui să mă prefac.

Vezi tu, noi n-am fost prea iubitori și nu ne ziceam prea des că ne iubim, nu ne reaminteam că suntem mândrii unii de ceilalți și nici nu ne prea îmbrățișam. Așa am înțeles eu că trebuie să fie partea asta cu sentimentele.

Iubirea

L-am cunoscut la 19 ani, 10 luni și câteva zile. Nu împlinisem 20 și deja eram iubita lui. El a spus primul „Te iubesc” și abia apoi am avut și eu curaj să o fac. Nu a fost însă prea afectuos, așadar mă aflam într-o situație cunoscută. Asta a fost iubirea noastră, exact așa cum știam că trebuie să fie! Șapte ani mai târziu, când a plecat, am învățat ce sunt suferința, neliniștea, frustrarea și emoțiile negative. Treptat, cunoscând și alți bărbați, am experimentat afecțiunea în forme în care nu știam că există în afara ecranelor.

Suferința, neliniștea, frustrarea și emoțiile negative

A spus că pleacă și m-am blocat. N-am plâns, nu l-am implorat să rămână, nu i-am tăiat cauciucurile ori i-am făcut crize pe la birou. Am mers acasă și am plâns, noapte după noapte..câteva luni. Ziua zâmbeam, eram puternică și optimistă. Dar apoi seara, când eram singură în liniștea și întunericul camerei mele, plângeam până adormeam (dacă adormeam). Părinții mei credeau că am depășit foarte bine despărțirea. Puțini sunt cei ce știau ce simt cu adevărat. Nu mi-am manifestat deloc furia și nici frustrarea. Le-am ținut toate în mine. Și-au fiert acolo trei ani, deși m-am vindecat mai repede de amintirea lui.

3e4068144c6d97b27e872bf921934175

De Anul ăsta Nou, când toată lumea și-a propus să slăbească, să economisească și să se lase de fumat, eu mi-am dorit doar să nu mai tac. De aveam să mai iubesc vreodată, să fac exact ce-mi vine: să îl sărut când simt și unde poftesc;  să-i spun prima că-l iubesc. Mi-am promis să nu mai țin în mine frustrările, fricile și emoțiile. Și nu am mai făcut-o. N-am știut însă că așa voi deveni propriul meu dușman și asta doar pentru că n-am apucat să învăț cum să nu tac fără să supăr. Încă învăț, dar încă greșesc. Vinovăția de după doare mai tare decât supărarea de dinainte.

Iubindu-l pe H, m-am îndrăgostit de EL. Oooo, și EL e tot ce-am vrut și am visat și chiar mai mult! De-o va cunoște pe Enbata, mă tem că-l voi speria. Dar și dacă nu se sperie, promit să-l iubesc pe bărbatul ăsta cum nu a mai iubit nimeni niciodată!

Aripi

Luna trecută pe vremea asta locuiam în garsonieră, împachetam și eram total panicată. În mai puțin de 24 de ore aveam să las în urmă, fără să știu, cei trei ani oficiali de burlăcie.

Luna trecută pe vremea asta viața-mi era un haos. Împachetam, încet, fără drag și spor, lucrurile din casă. A doua zi mergeam în concediu și, la întoarcere, trebuia să mă mut. Mă pregăteam  deci de ultima noapte în garsonieră înainte să pun totul în cutii. Până în ziua aceea am plâns zilnic. Era un fel de sfârșitul lumii mele așa cum o știam până atunci. Găsisem un apartament pe care-l închiriasem deja fără să întru în el; nu eram curioasă să-l văd, hotărâsem deja că nu avea cum să ajungă la nivelul garsonierei mele cochete.

Garsoniera am închiriat-o când arăta mai rău decât o cocină. Deși aveam un salariu groaznic de mic atunci, am renovat-o aproape în întregime, în ritmul meu și după gusturile mele. Povestea chiriei ce o plăteam o poți citi aici.

Primul lucru ce mi l-am cumpărat pentru casă a fost un ceainic roșu de la târgul de vechituri. Tipul ce-l vindea a cerut 5 lei pentru el, iar eu nu aveam mărunt. Mi l-a dăruit. Câteva luni mai târziu m-am întâlnit pe stradă cu el și i-am achitat ceainicul. Dar când m-am mutat nu aveam nici măcar bani de ceai, așadar mi-a servit drept vază o vreme.

20140816_164517

Companie bună mi-au ținut peștii în anii aceștia. M-au băgat rău de tot în sperieți în dimineața în care am realizat că se uită și ei la Miss Marple. La începutul anului însă au plecat cu toții în vizită la rudele  lor din Tărâmul Peștilor Adormiți. I-am înlocuit cu alții pe care nu-i iubesc la fel de mult.

2015-09-20_12.39.03

În fiecare an, de Crăciun, am creat un brad nou. Fără să îmi dau seama, brazii au reprezentat anul ce-l încheiam: în primul an m-am distrat, în al doilea am studiat, în al treilea am devenit femeie.

brazii

Crăciunul trecut am împlinit 30 de ani. În acea dimineață trei perechi de aripi mi-au apărut pe geam. Fiind foarte frig, nu am putut spăla geamurile până în februarie. Aripile s-au păstrat intacte; poza am făcut-o chiar înainte să le curăț. Aripile acelea aveau un mesaj ce am ajuns să-l înțeleg abia după ce am plecat din țară.

IMG_20170225_135529_297

Luna trecută pe vremea asta sufletu-mi era în haos. Împachetam, într-un ghiozdan, câteva lucrușoare ce aveau să mă însoțească în concediu. Cumpărasem biletul cu două luni mai devreme, în singurul moment de luciditate ce-l avusesem, moment în care am realizat că H e o dependență periculoasă și inutilă.

La aeroport avea să mă aștepte el, cel ce a apărut în viața mea la trei zile după aripile de pe geam. Nu ne văzusem de peste 10 ani. Emoțiile le-am amorțit în avion cu o sticluță de Chardonnay și cuvintele lui Radu F. Bună alegere!  Ce s-a întâmplat mai departe e desprins din basme. Dintr-o dată toată drama cu mutatul nu a mai contat. EL m-a găsit și eu l-am recunoscut.

Acum că ne-am (re)văzut și ne-am plăcut, ce rămâne de făcut?

 

Te iubesc, dar mă iubesc mai mult de acum

Înainte îl auzeam când venea la mine. Ușa aia de la intrarea în bloc se trântea atât de tare încât o auzeam de la capătul holului și un etaj distanță. Au reparat arcul, am plătit și eu pentru asta. Pff, 30 de lei prost investiți! Acum nu-l mai aud când vine. De fapt, acum nu mai vine. În penultima seară mi-a spus să las ușa deschisă. I-am spus să sune, ușa mea avea să rămână închisă chiar și pentru el.

Ultima dimineață împreuna ne-a găsit, pentru prima dată, în alt pat. Nu era al lui. O păpușă îngrozitor de urâtă ne pândea din colțul patului. Probabil fusese acolo toată noaptea, dar cine avuse vreme să o și observe? H nu mai era fericit ca-n alte dimineți.

Îl trezisem în toiul nopții să-i spun că-l iubesc, acolo, în patul prietenilor lui, sub privirea miresei lui Chucky. L-am trezit și l-am rugat să mă privească. Cumva, lumina unui stâlp de afară cădea exact pe noi.

-Te iubesc.

-Greșești!

Avea dreptate, greșesc. Greșesc să-l iubesc  exact la fel cum am iubit și pe altul. Adică cu toată inima. Asta nu e dragoste sănătoasă. Sănătos este să mă iubesc pe mine mai mult. Pentru că pe asta cu „totul pentru el” am mai încercat-o și nu a mers. Și aproape că am dat-o-n bară și acum; drept dovadă camera în care ne aflam, bluza ce-o găsisem într-un dulap  și am îmbrăcat-o cât să nu mor de frig și răceala ce o îndur eu acum.

-Nu încerca să mă bagi în familie cu forța, mi-a spus.

-Nu încerc. Vei intra singur când/dacă vei vrea.

Până la mașină m-a condus ținându-mă de mână, plimbând cățelul prietenilor pe care nu am avut curajul să-i cunosc. Pentru mine era o Walk of shame ce nu-și mai avea rostul la 30 de ani. Cum aș fi putut să dau ochii cu ei? Aș fi fost tentată să le explic șirul de evenimente (total incredibile, dar adevărate) ce ne-au făcut să le batem la ușă la 3 dimineața și, cu părul ciufulit și urmele machiajului de cu o seară înainte încă pe fața mea, chiar nu m-am simțit în stare să dau ochii cu cineva.

Încă mă ținea de mână când m-a pupat pe obraz. Îmi știe pe de rost conturul buzelor, dar nu le poate săruta sub lumina soarelui se pare.

Îl iubesc, dar lupta asta continuă nu o pot câștiga și pace! Așadar renunț la tot războiul ăsta și mă aleg pe mine. Aleg alt drum, un alt el. Aleg alte sentimente și alte meleaguri. Undeva, pe parcurs, nu o să-l mai iubesc.

4af76815c35c9deee180b61fbb8b1eba

P.S. Azi am împlinit 3 ani de Enbata!!

H, H, nu vrei să te lași..

Dormea. Așteptam momentul ăsta pentru a-l putea înveli pe furiș. Aveam să o fac foarte finuț, poate așa nu ar mai fi aruncat de pe el pătura aia blestemată. M-am aplecat încet. Era iar în patul meu, după o lună în care nu auzisem nimic de el. Doamne cât dor îmi era de parfumul lui!! Încercând să îl acopăr, l-am sărutat timid pe umărul drept.

-Te iubesc, am șoptit.

-Hmm?

Panică, panică, panică, nu adormise!! Am răspuns imediat:

-Hmm?

..Și am tras pătura pe el.

Atât! mă gândeam. O lăsăm așa.

Și așa a rămas. A doua zi nu am deschis niciunul subiectul. Poate chiar nu a auzit și protesta împotriva păturii. Sau poate a crezut că nu aude bine. 

Știu, îți vine să-mi cânți o melodie a celor de la Paraziții, adaptată mie:

H, H, Nu vrei să te lași..

..Nu că nu mă las de el, o voi face. Dar am spus deja că o să îl mai iubesc o vreme și mi-a fost atât de dor de el tot!

O să îl mai iubesc puțin, bine?

Picatură cu picătura, mă transformam

O mai țineți minte pe draga mea doamnă Cireșica? De ea vă vorbeam aici. Nu s-a potolit deloc de atunci, ba chiar și-a urmat un vis nou. Ziua ei are în continuare 24h ca și a mea, doar că acum ea face și mai multe minuni într-o zi. Ce face acum e doar o manifestare firească a condiției ei de înger pe pământ.

Se spune că fiecare suferință naște o binecuvântare. La fel a fost și în cazul ei. O suferință fizică cruntă i-a îndreptat pașii înspre a găsi un leac nemaisperat. După tratamente ce nu duceau nicăieri, zile dureroase ce nu se mai terminau și nopți cu prea puțin somn, a testat metoda ce-i inspira cel mai puțin încredere. Surpriză, a funcționat! Așa a început povestea doamnei Cireșica si a uleiurilor esențiale. Știind că nu poate să țină doar pentru ea aceste rezultate, a simțit că trebuie să facă ceva. Așadar, la aproape doi ani distanță de la ultimele zile dureroase, doamna mea cu nume dulce a investit toată iubirea ei și toată puterea uleiurilor esențiale într-un salon atipic.

Ne-am tot întâlnit în ultima vreme la yoga și m-a văzut mai abătută. Știu eu să zâmbesc și să-mi ascund supărările, dar nu știu cum se face că ea mereu mă citește mai în profunzime. Văzându-mă mai tot timpul fără poftă de viața, m-a invitat zilele trecute să-i vizitez noul spațiu sacru. Am acceptat, pentru că-mi doream încă de când mi-a vorbit prima data de acest proiect, să-i testez beneficiile.

Ușa salonului pe care scrie Cireșica Adal s-a deschis în fața mea invitându-mă într-un apartament pe pereții cărora sunt agățate tablouri cu citate spirituale. Nimic nu e pus la întâmplare. Oglinda din hol m-a obligat să mă văd exact așa cum sunt: frumoasă! Bufnița din colțul bucătăriei mi-a tras jucăuș cu ochiul, scaunul majestuos m-a obligat să-mi trag sufletul un moment și bețișoarele parfumate m-au condus într-o altă dimensiune. Odată ce am trecut peste sentimentul inițiat de grandoare, o altă ușă s-a deschis către camera în care magia are loc.

O aromă subtilă de citrice învăluia camera. Pe o măsuță din lemn sculptat de susan, mă aștepta o cană cu ceai de trandafiri. Infuzia nu era gata, așadar ceaiul avea să fie răsfățul meu final. Prosoape mov, frumos așezate, completau tabloul cu chipul unui buddha ce răsărea dintr-o floare de trifoi. Ori poate să fi fost o păpădie?

colaj-raindrop

Masa de masaj trona în mijlocul încăperii, dar regina camerei era doamna Cireșica. Cu o pereche de saboți roșii cu moț în vârf, se plimba delicat prin cameră, pregătind cele necesare. Aici era total diferită față de cea pe care o văzusem cu doar câteva zile înainte. Aici și în atelierul ei de săpunuri, domna Ciresica radia. Liniștea i se citea pe față. Și-a găsit menirea. E fericită! Pe ușa din spatele ei un alt mesaj sublinia regulile de aur ale terapiei: liniștea și rugăciunea.

Muzica anunța începutul terapiei. Rând pe rând, picătură cu picătură, prețioasele uleiuri erau întinse pe tălpile și apoi spatele meu. Picurii de ulei cădeau pe șira spinării mele ca o ploaie caldă.. mi-am amintit de o peșteră din Mallorca în interiorul căreia, în șoaptă, prin difuzoare, se spunea povestea stalagmitelor ce se formează picătură cu picătură. Eram acolo, eram în peșteră deja, în vara anului 2009. Un șir nou de picuri de ulei s-a revărsat pe spatele meu. Mâinile doamnei Cireșica se transformaseră în pene ce mă mângâiau. Amintirea peșterii se metamorfoza în seara de vară în care am dansat pentru prima dată în ploaie. Eram deci în 10 august 1999; a doua zi avea să fie eclipsa totală de Soare. Alt val de picuri mi-a șters și amintirea asta. Rând pe rând, fiecare atingere și picătură de ulei îmi trezea amintiri care de care mai frumoase.

 Vai ce i-ar place și lui H.; sper să nu uit mișcarea asta.. Ba să o uit, m-am răzgândit rapid, am terminat-o cu el, parcă m-am hotărât deja! Gata, nu mă mai gândesc la nimic.

Un alt ropot de picuri mi-a atins spatele iar mâinile firave ale doamnei Cireșica a împrăștiat uleiul pe tot spatele meu și, odată cu el, toate gândurile ce-mi mai străbăteau mintea atunci. Pentru câteva momente am simțit că plutesc în timp și spațiu.

Șapte uleiuri diferite și extrem de prețioase căzuseră pe pielea mea în ritmul picurilor de ploaie. Ultimul, cel de mentă, m-a readus în încăperea cu tabloul unui buddha ce răsărea dintr-o floare de trifoi, în ciuda prosopului fierbinte ce-mi acoperea spatele.

Am simțit brusc nevoia să mă întind mai ceva ca o mâță la soare. Ceaiul îmi trăgea deja cu ochiul. Nu  mai băusem ceai de trandafiri și-mi imaginam că va fi ca și cum aș bea parfum. Senzația a fost cu totul alta. Ceaiul călduț păstra mirosul bobocilor de floare, de parcă în exact acel moment aș fi mirosit trandafirii ce înfloresc pe când se termină școala.. trandafirii din care-i făcuse tata coronița de premiantă surorii mele; ăia de-i „împrumutase” din grădina spitalului. Eu n-am fost premiantă, nici măcar o dată, dar țin minte atât de bine parfumul trandafirilor din care împletea tata coronițele ei. Întotdeauna mirosul lor m-a motivat pentru că-mi doream și eu o coroniță, măcar o dată. Coronița mea a luat alte forme și a avut ale parfumuri.

 Am părăsit salonul sub o altă înfățișare. Venisem răcită, urâtă și supărată. Plecam radiantă, seducătoare și sănătoasă.

Mă credeți acum că doamna Cireșica e un înger pe pământ?

Cum mi-am petrecut cea mai friguroasă noapte de până acum..

Magia Crăciunului nu se risipise. Deși se făcuse deja 2017, sub brad încă aveam cadouri etichetate, dar nerevendicate. Vai, și se apropia Boboteaza, și bradul meu se ofilea, cu fiecare zi ce trecea, tot mai tare. Nici nu era de mirare, având în vedere că nu avea nici cea mai mica sursa de apă bradul meu viu (bine bine, mai mult mort..), dar hand made. Și eu tot așteptam să se întâmple ceva, orice. Sărbătorile nu se puteau termina așa, sec.

Boboteaza s-a ținut de cuvânt anul ăsta mai tare ca oricând și a adus gerul.. ăla de crapă pietrele și-ți îngheață mucii-n nas. Ce să și faci pe un asemenea frig? Nu mă așteptam să-i admir chipul  în luminile colorate ale bradului meu, dar uite că asta am făcut. Cu un pahar de șampanie în mână în care am pus cidru de pere (fiindcă seamănă izbitor de bine cu șampania) și un mix indie-rock pe fundal, îl priveam cum mă privește. Nu ne vorbeam. În liniște, îmi luam rămas bun de la serile ca aceea. Mă hotărâsem în taină că nu mai am răbdare, după ce prezența lui nu mi-a mai stârnit  valurile de iubire de altă dată. Când mixul a devenit insuportabil de trist, l-a schimbat. Prea se potriveau toate versurile cu tăcerea noastră.

15820316_1407200969299764_274359214_n

După ce a adormit, l-am mai privit o bucată de vreme. Visasem seara aceea, dar în visul meu îl priveam cu dragoste. Luminițele colorate îi schimbau culoarea buzelor și a obrajilor. Nu simțeam nimic: nici iubire, nici tristețe. Mă blocasem de parcă aș fi vrut să opresc timpul exact în momentul acela.

În zori afară erau -23°C. M-am trezit în brațele lui și nu mi-era frig. El purta șoșetele ce i le lăsase Moșu tocmai sub bradul meu și tricoul ce-l avea la mine. Totul era natural, dar o întrebare mă bântuia: unde a fost până acum?

I-am păstrat de atâta vreme loc în viața mea, încât m-am obișnuit cu golul creat. Poate că e vremea să renunț. Îl iubesc și o să-l mai iubesc o vreme, dar poate că e vremea să nu mai am răbdare și încredere.