Singură, dar în proprietatea cuiva

Bărbații văd femeia ca pe o proprietate. Indiferent că e vorba de iubită, nevastă sau amantă, odată intrată în viața lui, femeia face parte din avere. Indiferent că e reședința principală ori casa de vacanță, femeia va fi îngrădită preventiv împotriva amenințărilor exterioare. Am descoperit asta pe pielea mea și nu pot spune că mi-a displăcut.

Proaspăt reîntoarsă în jocul ăsta al căutării dragostei (zic proaspăt deoarece eu mi-am permis mie să fac asta doar de puțin timp), am început să cunosc bărbați din cercuri diferite celor în care mă învârteam. Pe unii i-am păstrat aproape, pe cei mai mulți nu. Nu sunt foarte pretențioasă, dar știu ce vreau.

M-am revăzut, neplanificat, cu unul din cei cu care am ieșit recent. Totul a început cu un pahar de vin la tejgheaua barului. Eram la o poveste cu Serena a mea, nu aveam masă și nici nu vroiam deoarece nu plănuiam să stăm prea mult. Pub-ul a început să se aglomereze, volumul muzicii să creasă și lumina să fie difuză. Ne-am revăzut în fața tejghelei. Cu el am rămas într-o zonă de prietenie, zic eu. Un pahar de vin s-a transformat în repetate shoot-uri. Am depășit cu mult ora la care plănuiam să fiu acasă. Mă simțeam bine, râdeam în stânga și-n dreapta. Simțeam că sunt privită și-mi făcea plăcere. Așa am descoperit că în jurul meu era un mic gard preventiv peste care se aruncau priviri insistente din partea unui ins. Nu eram conștientă nici de existența gardului și nici de privirile insului.

„Proprietarul” și-a apărat repejor „proprietatea”. Fără să aștepte, după ce insul mi-a privit mult prea insistent posteriorul, proprietarul gardului meu l-a abordat și i-a spus că sunt în proprietatea lui. Scurt și la subiect. Apoi și-a confirmat posesia cu un sărut (neașteptat) în văzul insului și a tuturor celorlalți din pub. Când l-am întrebat de ce m-a sărutat, mi-a răspuns:
-Păi tu nu ai văzut cum te privește ăla?
-Nu!
-I-am zis că ești viitoarea mea nevastă, și a râs în hohote.

Image
Am început și eu să râd. M-am amuzat teribil.
Insul m-a întrebat apoi dacă într-adevăr mă mărit.
-Nu recunosc nimic! și i-am arătat că pe degetele mele nu tronează un inel.

Mi-am luat apoi „logodnicul”(„proprietarul”) de mână și i-am dat voie să mă conducă acasă.

Azi ne-am văzut la un ceai

De când ne-am întors din Alpii Francezi l-am mai văzut o singură dată. Ne-am căutat reciproc, fix în același timp. Efectiv eu mă pregăteam să-l sun când m-a sunat el. Eu eram interesată de chestii administrative, el găsise în casă un produs cosmetic despre care bănuia că am nevoie. M-a așteptat seara când am ieșit de la magazin. Eu aveam în mână un buchet de cale (pe care mi-l cumpărasem singură), el avea la el ghiocei culeși de pe munte. M-a servit cu prăjiturile mele/noastre/lui preferate și m-a condus acasă. Pe drum am vorbit nimicuri și nu l-am putut privi în ochi. Nu mi-a dat ghiocei; probabil (sigur) nu erau culeși pentru mine. Acasă, deși eram foarte supărată, nu am putut să plâng. În seara aceea am petrecut prima noapte singură.

L-am văzut apoi trecând prin fața magazinului, mă căuta cu privirea. Nu m-a văzut.

Azi m-a sunat să ne vedem la un ceai și să discutăm de intervenția prin care urmează să trec. O programasem împreună: intervenția la inimă ce-mi va schimba viața. Erau toate plănuite: excursia, intervenția reușită, bebe. N-a fost să fie. Azi m-a sunat să-mi ofere sprijinul lui. Nu va fi în țară atunci; va fi cu ea în locul în care ne petreceam noi concediile. A zis că nu e fericit, că nici acum nu știe ce vrea. Se vor întoarce în țară exact în ziua intervenției. Mi-a spus că vrea să vină la spital a doua zi. Mi-am amintit de Crăciunul ce a trecut: s-a întors de la cabană pentru a mă felicita personal de ziua mea. Mi-au părut asemănătoare cele 2 evenimente din trecut și viitor. De data asta am refuzat. El a renunțat primul la noi.

M-a condus acasă. M-a sărutat înainte să plec plângând fără să-l mai salut.

Image

Prieteniile din facultate țin o viață

Image

Vara asta se împlinesc 6 ani de când am terminat facultatea. Am făcut parte din prima promoție de Asistență Socială din orașul nostru și am legat prietenii pe viață.

Așa auzeam prin liceu, prieteniile din facultate se leagă pe viață și abia așteptam să încep cursurile pentru a-mi cunoaște prietenii ce-i voi avea până la capătul zilelor. Primul curs la care eu am ajuns a fost cel al îndrumătorului de an; acesta ne-a rugat, pe rând, să ne ridicăm în picioare și să ne prezentăm. Din toate prezentările, în jur de 40, țin minte foarte clar una singură. O domnișoară foarte slabă, cu părul șaten și ondulat natural și care părea răcită deoarece vorbea ca și cum ar avea nasul înfundat, s-a ridicat în picioare, și-a spus numele și apoi a spus:
Am absolvit la… (a făcut o mică pauză)… nu contează.
Pfoai, da’ ce figuri are asta! am gândit.
Ea a devenit prima mea prietenă pe viață. După sora mea, este a doua persoană care îmi știe numărul de telefon fără să se uite în agendă.
Apoi, pe măsură ce începeam să ne cunoaștem și să discutăm, una dintre fetele din primul rând, cu o voce ușor mai ascuțită, a spus:
-Vai, dar eu fără cafea nici nu-mi luam bac-ul!
Auzi și la asta! mi-am dat ochii peste cap.
Ea a devenit a doua mea prietenă pe viață.

În lunile primului semestru cercul nostru s-a conturat. Eram acei studenți care puneam burta pe carte, dar nu ratam nici o ieșire la cafea. Am organizat împreună seri de film, campanii umanitare, petreceri, colecte de bunuri pentru cazuri sociale, am participat la sondaje. Împreună am fost și la un schimb de experiență în cadrul școlii de vară.

Cu 2 din fostele colege de facultate am fost apoi colegă la Master. Cu o altă fostă colegă de facultate sunt acum colegă la Școala Postliceală (cea cu vocea ascuțită).

În cei 6 ani de când am absolvit noi ne-am creat un obicei al nostru. De 3-4 ori pe an ne întâlnim la o cafea. Între timp, aproape toate s-au măritat (eu sunt singura nemăritată), aproape toate au copii (eu și încă una dintre fete nu avem). Câteva din ele s-au mutat: în alt oraș ori în altă țară. Întâlnirile le plănuim în așa fel încât să fim, dacă nu toate, măcar o bună parte din noi. De îndată ce ne vedem reluăm discuția de unde am lăsat-o la întâlnirea precedentă. Nu avem momente stânjenitoare de liniște. De fapt, singurul moment în care e liniște la masa noastră e acela în care ne grupăm pentru o poză pe care, de obicei, o face ospătarul. Cel mai probabil, abia așteaptă ospătarul să plecăm; atât de tare ne manifestăm bucuria revederii. 🙂

Ne povestim viața la zi. După nunta uneia dintre fete, a fost musai să ne vedem pentru a asculta detaliile fierbinți din noaptea nunții. Prima colegă care a născut, ne-a relatat la o altă întâlnire experiența. După acea relatare băieții din cercul nostru au refuzat să se mai prezinte la întâlniri (hmm, oare de ce?).

Azi a avut loc prima noastră întâlnire din acest an. Subiectul-vedetă a fost despărțirea mea. Am mers așa cu o strângere de inimă, știind că asta se va discuta. Dar ele, prietenele mele pe viață, au tratat problema exact cum aveam nevoie să o facă: scurt și la subiect. Mi-au dat câteva sfaturi, câteva încurajări și apoi au sărit direct la subiectul celor mai noi năzbâtii ale celor mici.

Împreună cu colega care nu are copii, ne-am dat ochii peste cap: Iarăși vorbesc despre copii, și am râs.

Nu vreau un băiat de treabă !!!

Partea urâtă a statusului meu de femeie singură este că simt presiunea celor din jur de a-mi găsi jumătatea. Cred că acesta e momentul în care toți își descoperă talente nebănuite de pețitori.

De pildă, în urmă cu vreo două luni, m-a vizitat la locul de muncă un vechi prieten al tatălui meu. Era sâmbătă dimineața și la ora aceea nu prea sunt clienți, așadar a nimerit numai bine (din punctul lui de vedere). Nici una, nici două, prietenul tatălui meu a intrat în magazin, ață la mine, cu un tip după el:

-El e Nicu, acuma s-a întors din Spania, să faceți schimb de numere de telefon și o să mai treacă el pe aici...și a ieșit, singur.

M-a lăsat, blocată, cu Nicu din Spania în fața mea care tocmai își pregătea telefonul pentru a nota numărul meu. Efectiv nu am știut cum să reacționez. Colega mea, care văzuse toată faza, se abținea să nu râdă. Am adoptat o privire gen „vai ce jenă mi-e” și i-am spus, destul de încet:

Scuze, dar chiar nu-s disponibilă..știi, eu mă aflu deja într-o relație, dar nu am spus nimănui încă.

Total neadevărat, dar speram să funcționeze. Nicu din Spania și-a pus telefonul înapoi în buzunar și (în loc să plece) a început să analizeze marfa din magazin. Din respect am început o conversație banală, legată de marfă. Nicu din Spania nu mai ieșea din magazin. Ca prin minune a intrat un cuplu. Când au solicitat să vadă un anume articol, am sărit în fața colegei mele și m-am oferit să-l aduc eu. Noi nu intervenim una peste cealaltă când vine vorba de clienți, dar acum situația era critică și se impunea o asemenea conduită. În depozit m-am zgâriat la un deget. Am anunțat-o pe colega mea că m-am tăiat și că mă întoc în depozit să mă pansez. N-am mai ieșit de acolo până ce colega mea a venit să mă anunțe că Nicu din Spania a plecat.

De atunci, prietenul tatălui meu s-a mai oferit să mă prezinte și altora. I-am spus că data viitoare când mai încearcă să repete figura, nu voi mai fi așa drăguță (și am aruncat o privire amenințătoare).

E jenant că mi se întâmplă asta. Toți cunoscuții mei au câte un băiat de treabă, care câștigă bine și lângă care mi-ar fi tare bine pe care ar dori să mi-l prezinte. E ca și cum nu am șanse să întâlnesc de una singură pe cineva, absolut din întâmplare, care să fie exact ceea ce îmi doresc eu. Mi s-a spus să mai cobor standardele, că de asta nu a apărut nimeni încă.

Aseară am fost abordată de un tip mai mic de înălțime decât mine, cu început de chelie și care mirosea a ceapă. Am schimbat două vorbe cu el, așa din respect și apoi mi-am îndreptat privirea în altă parte. Nu a mai plecat de lângă mine. Oriunde mergeam, era lângă mine. Era chiar de speriat: clipeam doar și când deschideam ochii era în fața mea (zici că eram în desene animate, așa apărea tipul ăsta lângă mine). După un timp, nu am mai rezistat și i-am spus că eu sunt mai singuratică de felul meu și m-aș simți mai bine dacă ar pleca de lângă mine. A zis bine și tot acolo a rămas. Am plecat eu, direct acasă, atât de tare m-a indispus tipul ăsta. Mi s-a spus că e patron, să stau la masa lui. Nu mă interesează lucrurile de genul acesta. Nu vreau compania cuiva doar pentru că e bogat, ori pentru că arată extraordinar. Vreau să existe chimie de ambele părți, altfel n-are sens.

Image

Au trecut 4 luni!!! Am supraviețuit, dar asta nu înseamnă că am trecut cu totul peste și am intrat iar în jocul ăsta al întâlnirii persoanei potrivite. Va veni și momentul acela în care voi permite cuiva să se apropie de mine. Voi simți iar fluturi în stomac, dar nu azi.

Și, vă rog, nu-mi mai prezentați băieți de treabă pe care chiar nu vreau să-i cunosc. Fiecare analizează diferit oamenii; ce e bun pentru alta, nu e și pentru mine.

Eu cred că dragostea nu se lasă căutată. Dragostea își face singură apariția.

Altă viață, alte brioșe

În toamna trecută mi-am reluat studiile. Alături de o prietenă, am început să frecventez cursurile școlii postliceale. Noi două avem un stil mai relaxat de a participa la ore, stil adoptat în toamna anului 2005, în primul an de  faculate. Cursurile reprezintă pentru noi dialoguri și dezbateri interactive, îmbunătățite cu cafea. De ceva timp, prietena mea ea a început coacă și să aducă brioșe pentru a le savura împreună cu cafeluța cea de toate zilele.

Atâtea brioșe mi-au amintit însă de vara trecută. Locuiam atunci cu fostul meu iubit și făceam brioșe săptămânal. Îmi cumpărasem forme colorate din silicon, câte două din fiecare culoare și dimensiune. Aproape în fiecare dimineață mergeam la piață și cumpăram ouă, fructe și legume de la țară. În piață am cunoscut o bunică mai sprintenă care vindea plante pentru ceai și fructe de pădure. I-am cerut și mi-a cules afine de pădure, zmeură și apoi mure. Am fost tare mândră când am făcut împreună cu el, pentru prima dată, dulceață și sirop. Am etichetat borcanele cu dulceață și sticlele cu sirop și le-am așezat frumos în dulap.

Jumătatea cantității de afine am folosit-o pentru  sirop și dulceață. Din cealaltă jumătate am păstrat câteva pentru a face înghețată  și restul le-am congelat. Săptămânal făceam brioșe cu afine. Erau minunate: frumoase, pufoase și frumos colorate datorită afinelor.

M-a luat dorul de brioșele mele așa că am zis că voi face și eu. Planul era măreț: urma să apar cu o pungă plină de brioșe perfecte, doar aveam experiență! Dar nu a ieșit chiar așa..

Pentru început am căutat rețeta pe net, dar nu am găsit-o pe cea folosită vara trecută. Aceea o notasem într-o agendă rămasă deasupra frigiderului lui. Nu-i bai, am găsit altă rețetă! Am mers apoi să cumpăr forme, dar mai erau doar câteva bucăți din silicon, toate de aceeași culoare. Eu căutam cât mai multe culori. Am văzut apoi o tavă:

Mă scuzați, e bine dacă pun hârtie colorată în tava de brioșe? am întrebat vânzătoarea. Eu am folosit doar forme de silicon, fără hârtie, dar au rămas la fosta locuință… mi-a scăpat.

Domnișoară, cumpără altele! mi-a zis vânzătoarea cu o privire-complice, punându-și mâna pe umărul meu.

Nu era un text de vânzătoare; era un sfat. Am cumpărat tava și hârtiuțele colorate.

Cum afinele de pădure au rămas în congelatorul lui, am mers la supermarket să cumpăr altele. Dar nu am găsit afine congelate așa că am cumpărat zmeură. Amestecul l-am pregătit repede și l-am pus la copt. Cuptorul de acasă nu coace însă tare bine și le-am ars puțin la bază.

Cu toate obstacolele întâmpinate, chiar și ușor arse, brioșele mele au fost delicioase.

Încet, dar sigur, nu-mi mai vine chiar așa greu să o iau de la început.

Image

După 5 ani

Vinerea trecută mi-am petrecut prima noapte singură și am supraviețuit. Povestea urma să se repete sâmbătă, dar mi-am zis că e prea mult pentru început. Așadar, sâmbătă, după muncă, m-am urcat în mașină și am pornit în excursie spre satul bunicilor paterni unde mă aștepta familia. Pe ultima sută de metri mi-a adăugat în bagaj un polar roz și o pătură mai pufoasă, așa, în caz că mi se face frig. La plecarea din oraș, bătea cam tare vântul, dar n-am băgat eu de seamă; doar eu iubesc vântul!

Nu mai fusesem în sat de 5 ani, iar să conduc eu până acolo nu o făcusem niciodată. Aventura mea a început după-amiaza, pe la ora 16. Cu radioul dat un piculeț mai tare, cântând cât mă țineau plămânii, am străbătut satele:

…All by myself,/ Don’t wanna be,/ All by myself.. .

…Nu pot să mai stau,/ Te chem și iar te vreau,/ E liber locul tău,/ Lângă umărul meu…

… I left a note on my bedpost,/ Said not to repeat,/ Yesterday’s mistakes…

Pe la jumătatea drumului am observat că vântul bătea foarte tare. Singurul semafor dintr-un orășel prin care am trecut (care arăta lumina roșie, dar la care doar eu am oprit) era ca o salcie în vânt. Am zis că e cazul să mă grăbesc. Cu 20 de km înainte de destinație am început să mă joc, singură, jocul „Ghici ce melodie-i la radio”. Nu se mai înțelegea nimic. Perfect, nu mai aveam muzică.

Pe când am ajuns în satul bunicilor materni, vremea se transformase monstruos. Mi-am zis că mă voi opri la întoarcere să-mi vizitez casa. Am observat din mers o antenă imensă deasupra ferestrei cu bujori. O dau eu jos, nu mă stresez; primul lucru, o dau jos! gândeam.

Image

Mai aveam 5 km până la destinație. Vântul făcea ravagii; în fața mea a luat pe sus o fârcitură (claie de fân). Într-un final am ajuns. Mama s-a bucurat cel mai tare să mă vadă; avea emoții mari cu vremea. Verișorul a apărut în scurt timp, pe ATV.

-Și eu vreau!

-Bine, schimbă-te și mergem.

-Pai sunt gata..

-Așa vii?

Eu, miți-piți de la oraș, nu m-am gândit că o să urc pe ATV, ori că o să merg prin pădure. Cu paltonul cu mărțișor în piept, colanți flaușați și ghete cu toc, am urcat pe atv. L-am rugat să mă ducă la un anume izvor, unde mergeam când eram mici. În drum spre izvor am trecut pe lângă terenul cu meri al nănașului. Șura din visul meu e tot acolo. Am zis că ne oprim la întoarcere, să o văd pe viu după atâția ani de vis. Nu ne-am întors pe acolo; am făcut turul satului. O să mergem mâine, mi-a zis.

Image

Am ajuns acasă cu ghetele pline de stropi de noroi. Paltonul era intact.

Image

În casă, supriză, nu era curent electric. Nu era în tot satul din cauza vremii. Începuse să plouă, tare. Semnal GSM aveam doar într-un singur loc în casă, lângă ușa de la intrare.

Perfect, situația era exact aceeași ca pe vremea când era tata fecior: nu tu semnal radio, nu tu curent electric ori semnal GSM. Nu puteam nici măcar să citesc. Excursia asta chiar îmi oferea deconectare totală 🙂 .

Cina am servit-o la lumina lumânării: sarmale delicioase făcute de mătușa. A fost frumos, așa pe întuneric. Tata ne-a vorbit de vremurile când el și frații lui erau mici și trăiau bunicii. Multe dintre povești le știam deja, dar parcă se cereau auzite iar în acel decor.

Image

După cină am mers cu verișorul la bufetul din sat (aia da experiență!) și apoi la discotecă în satul vecin. Când am ajuns acasă cerul era aproape senin, se vedeau stelele și  luna plină lumina foarte tare. Nu era frig. Ne-am trezit devreme a doua zi. Afară era viscol!!! Nu-mi venea să cred.

Pentru că verișorul meu mai avea ceva treabă, l-am însoțit în natură. Vestimentația mea era aceeași. Am ajuns în pădure. Așteptându-l, am făcut un om de zăpadă. De comun acord cu verișorul, l-am botezat Gheorghe.

Image

Am pornit spre oraș la amiază. Nu am mai ajuns nici la șura din visul meu, nici nu am mai oprit la casa mea. Ningea prea tare.

Pe drum am descoperit că era semnal radio, trebuia doar să schimb frecvența.

Prima noapte singură

Încep să conturez mai pronunțat noua mea viață, cea fără de pereche.

Nu am mai fost singură până acum. Mi-am cunoscut fostul iubit la 19 ani; înainte de el o aveam pe sora mea și grupu ei de fete și pe Serena a mea. Sora mea s-a mutat apoi din țară și eu am rămas alături de el și cercul de prieteni nou format. Și dacă nu erau ei, era Serena a mea, iar eu nu eram singură. Niciodată!

Locuiesc la parter într-un cartier, credeam eu, liniștit. Anul trecut, un necunoscut m-a atacat la un bloc distanță de cel în care locuiesc. Nimic grav, dar suficient cât să mă sperie. Oricum, până se se întâmple asta, mereu mi-a fost frică să rămân singură peste noapte. După ce a plecat sora mea, nopțile în care părinții mei nu erau acasă le petreceam la el ori la prietena mea. De când ne-am despărțit, a fost o singură asemenea noapte. Am petrecut-o la prietena mea.

Zilele trecute vorbeam pe tema asta cu un amic. Mi-a dat cel mai bun sfat: înfrânge-ți teama și scapă de dependența asta. Nu ai nevoie decât de tine pentru a fi fericită, iar de la ceilalți să nu ai așteptări. Învață să te iubești; învață să trăiești singură. Învață asta și vei fi fericită.

Azi am început să pun cuvintele lui în practică. M-am trezit de dimineață, m-am făcut frumosă, mi-am pus rochița cea nouă, o carte în poșetă și am mers la cafea, singură. Ajunsă la cafenea, am ales o măsuță mică, lângă fereastră. Am comandat un espresso cu lapte și frișcă lichidă și un croissant simplu. Muzica era chiar pe gustul meu și cititul acolo a fost o experiență plăcută. Ce-i drept, se uitau cam lung băieții de la masa de lângă, dar am bănuit că încercau să citească titlul cărții. Mai aveam timp până să intru la muncă așa că am mers și până la bibliotecă. În drum spre muncă, m-am oprit la târgul de produse tradiționale și mi-am cumpărat mere. Trecând apoi pe lângă florărie, am văzut cale. Sunt florile mele preferate, așa că am cumpărat 3 fire.

Image

Nu-mi vine ușor să fac toate acestea, dar amicul meu are dreptate.

Asta e prima noapte pe care o petrec singură. Nu sunt chiar în largul meu, recunosc. Dar e doar o noapte și voi supraviețui 🙂 (…sper).