Cândva, în serile de joi ploua mai frumos

A fost o vreme în care în fiecare joi ploua. Începea de cum se lăsa seara, iar eu știam că seara nu va fi liniștită.

2ccbbbc6ca190189f4c050d2392d37a2Joia, când ploua, el mă aștepta la 10 seara, la capătul străzii mele, în mașina șefului lui. Ar fi atras toată atenția în alte seri, dar în acele seri ploua și eram invizibili. Eu ieșeam pe furiș din casă, țopăind prin băltoace, și mă adăposteam de potop în dreapta lui. El era obosit, ori adormit, dar nu lipsea în nici o seară ploioasă de joi. Mergeam departe de oraș, în afara luminilor. Ne devoram buzele și trupurile. Opream muzica și farurile și lăsam ploaia să ne cânte. Nu era nici cel mai bun și nici cel mai atrăgător amant al meu. Era doar amantul meu. De fapt, era primul meu amant. Nu ne-am potrivit la partea cu intimintatea, eu știu asta. El nu știe nici azi. Prezența lui mă împlinea într-un fel în care nu eram împlinită în restul zilelor, cu sau fără ploaie.

Am pus punct după o serie lungă de seri de joi ploioase. Nu am mai vorbit o vreme bună. Nici nu am fi avut ce. A început apoi să mă sune. Încă o face, săptămânal. Dar acum el are o familie. Mi-a mărturisit recent că el ar fi vrut mult mai mult. Spunea singur însă că pentru mine nu ar fi fost de ajuns. Și atunci, într-adevăr, nu ar fi fost. Azi ar fi. S-au schimbat multe. Și zilele de joi sunt iar ploioase, dar el nu mai îndrăznește să sune. Nici eu nu aș mai îndrăzni să-i răspund. Îi răspund o dată pe săptămână, dimineața, când mă sună să-mi reamintească că eu sunt femeia la care a visat mereu și, pe când m-a avut, s-a speriat.

-Nu m-ai fi vrut tu pe mine, mi-a zis recent.

Amantul meu, din joile ploioase, încă mă iubește. Dar până când? Azi îi mai ofer doar 4 minute pe săptămână, dimineața la telefon. E constant, dar nu mai este al meu. Nici nu a fost, dar mi-a plăcut să cred. Ce nu știe el, de fapt, este că și eu îl doream pentru mult mai mult timp decât o seara de joi ploioasă.

Anunțuri

Cum îmi auto-sabotez fericirea..

daa51c82ab6a8561157c02920804073fBlogul e duhovnicul meu, la preoți am renunțat demult. Azi simt nevoia să mă destăinui, dar nu o să-mi mărturisesc păcatele. Alea sunt ale mele, nu văd pentru ce te-aș îngreuna pe tine cu ele. Iubesc, dar nu cred în iubirea mea, nu cred din tot sufletul și cu toată inima; așa ar trebui să cred, așa știu eu că trebuie.

El a venit în viața mea într-un mod atât de specific mie. Tot asta zic în ultima vreme: viața mea e decupată din filme. Cel mai des din comedii; rar, dar cât să țin minte, din drame.

În Noaptea de Înviere am participat la slujba la biserica din cartier (biserica aia unde mama mă visează mireasă, dar pe care eu nu o suport pentru că de câte ori am fost la slujbă în ultimii ani, am simțit miros de cafea când mi-era liturghia mai dragă). M-am postat strategic în grupul vesel de vecini din cartierul părinților mei, l-am prins pe Sandu de braț (vecinul ăla care mă iubește și la care mă gândesc serios să apelez în cazul în care chiar nu o să cunosc pe nimeni). Încercam să-mi imaginez cum ar fi viața lângă el, făceam eforturi mari să-mi fac fantezia frumoasă și interesantă, dar nu mă puteam concentra deloc. Sonorizarea era sub orice critică și preotul o luase rău de tot pe câmpii cu predica când mi-a venit o idee strălucită. Am ajuns la concluzia că cele mai bune idei ale mele mi-au venit noaptea (gen când mi-am pus CV-ul în toiul nopții la compania la care lucrez acum). Mi-am zis că, în lunea de Paște, ziua udătorilor, eu să urc în mașină și să conduc până în satele din Maramureșul Istoric. Acolo vroiam să văd obiceiul udatului ca la carte si tineri îmbrăcați în costum popular. Și mai vroiam și să îmi găsesc bărbatul visurilor. Am anunțat-o pe prietena mea că ne așteaptă o aventură.

În dimineața plecării era înnorat, prietena mea suferea de dureri abdominale și eu nu puteam să plec până nu se întorcea tata de la biserică deoarece vroiam neaparat să mă ude el primul (..că apoi urma să întâlnesc numai moroșeni unul și unul, fiecare cu parfum mai jmecher). Am pornit abia la amiază, a plouat puțin pe la jumătatea drumului și apoi a venit căldura pământului. În mod ciudat nu era nimeni pe drum, nici urmă de cete de udători cum ne imaginam noi. Am aflat apoi că în Maramureșul Istoric nu se ține obiceiul ăsta. No cum îi??!! Am făcut un ocol până la mănăstirea Bârsana (Raiul pe pământ!!! Acolo îți auzi gândurile și îl auzi și pe Dumnezeu) și, la întoarcere, am greșit drumul. În continuare iritate de faptul că nu am văzut absolut nici un udător, ne-am oprit la primul birt sătesc ce ne-a ieșit în drum și am rămas la o cafea. Barmanița, frumoasă foc și roșie în obraji, ne-a descusut repede: cine suntem, de pe unde, cu ce ne ocupăm..avem iubiți??

-Nu??!?!? No lasă fetelor, că vă găsesc eu!

Nici una, nici două, a pus mâna pe telefon și a sunat. În mai puțin de cinci minute o mașină a oprit în fața cârciumei. Doi băieți îmbrăcați impecabil au coborât și au venit direct la noi. Ochii mi s-au lipit de cel brunet; s-a așezat lângă mine. Blondul a rămas lângă prietena mea. Barmanița ne-a făcut repede cunoștință și a dispărut din raza noastra vizuală. Am rămas mute, dar ne și pufnea râsul. Noi, amândouă la 28 de ani, aveam alături băieți de 24, respectiv 22 de ani. Ne-au impresionat insă, erau foarte manierați. Am mai rămas putin la bar și apoi s-au oferit să ne conduca ei înspre locul unde vroiam să ajungem de fapt înainte să greșim drumul și să ajungem la acel bar. Ochii mei erau tot mai lipiți de brunetul de 24 de ani. Nu mă puteam abține să nu îl privesc, era imposibil. Ne povestea că el muncește în Franța și abia ce a venit pentru prima data acasă, după doi ani de străinătate. Avea să se întoarcă în Paris la sfârșitul săptâmânii.

Ne-am despărțit printr-o îmbrățișare lungă. A doua zi, după ce am realizat că efectiv nu mă pot gândi la altceva, i-am scris. Chiar în seara aceea venea în oraș. Ne-am văzut la un suc. A insistat apoi să merg cu el la un local unde e muzică de petrecere. Eu nu intru în asemenea localuri, și totuși cu el am mers. Mi-a deschis ușa de la mașina, m-a luat de mână și m-a condus în restaurant. Eu aveam privirea fixată pe mâinile noastre. Nu mă mai ținuse nimeni de mână de un an si jumătate. Mi-a tras scaunul să mă pot așeza, mi-a luat firicelul de scrum ce-mi aterizase pe rochie, mi-a pupat mâna (tu esti pe bune?????). Ne-am sărutat după un timp și m-am topit toată.

Până să plece ne-am mai văzut de două ori. Mi-a promis că se întoarce de 1 mai, împreună cu cel mai bun prieten al lui. Vroia să îl cunosc, vroia să îi cunosc și viața din Franța, îmi căuta bilet. Eu mi-am zis că astea sunt texte ieftine după care eu chiar nu o să leșin. Un zbor spre Paris chiar nu e totuși așa o avere și cam tot acolo ieși și dacă vizitezi prostituatele de lux (da, stiu cum sună.. dar hai să fim serioși, cum să îmi caute bilet de avion la 24h după ce m-a cunoscut?!). Nu a venit de 1 mai, a pierdut avionul. Mda, stai să și cred.

-Mai bine mi-ai spune că a fost doar o chestie de-o noapte. O să o iau ca atare și o să merg mai departe.

-Te rog nu mai vorbi așa!

-Ajută-mă să înteleg, suntem într-o relație sau ce?

-Eu așa cred.

-Dar nu îmi scrii deloc. Răspunzi doar la ce îți scriu eu. Fii și tu mai implicat.

-Așa o să fac.

În 2 mai mi-a înnroșit telefonul cu apeluri. Eu eram la shopping, nu-l auzeam că sună. Am răspuns într-un final:

-În 15 minute ajunge prietenul meu la tine acasă. Vrea să te cunoască.

(Ăla cu care trebuia să vii, dar tu ai pierdut avionul pentru că ai avut pană la naiba-n praznic și nu au sosit mecanicii la timp? Ăla despre care bănuiam că de fapt era pitit undeva prin cameră de 1 mai cand ne-am văzut pe Skype, pentru că cu siguranță erau doar povești că veniți in țară împreună? Ăla?)

N-a ajuns nici după 15 minute și nici după o oră. A ajuns după două ore tipul, mi-a lăsat un buchet imens de flori din partea iubitului meu și a plecat. Am vorbit câteva secunde. Era într-adevăr cel din poze. (Hai că nu e așa scump un buchet de flori. Și-a asigurat terenul pentru când va veni iar acasă.. dacă am picat o dată în plasă, de ce nu aș face-o iar?)

Și aici dilema mea:

De ce îmi vine atât de greu să îl cred? De ce în fiecare cuvânt ori întâmplare, eu văd alte minim trei ascunse? De ce nu mă pot bucura că trec prin asta? De ce mă auto-sabotez? Și dacă într-adevăr a fost vorba doar de o noapte, de ce naiba nu o ia ca atare și mă lasă să mă îndrăgostesc știind că ne despart mii de kilometri? De ce nu pot accepta, și atât, faptul că într-adevăr, tot timpul ce am fost împreună, s-a purtat impecabil și chiar s-a dat peste cap să-mi demonstreze că spune adevărul, poate pentru că și lui i se întâmplă chestii ca-n filme? De ce analizez azi tot, când înainte credeam tot? Să fie pentru că, efectiv, m-am carbonizat  de la atâta ars în ultimii ani?

Iar am zile și zile: ieri eram super fericită (datorită florilor), azi sunt semi-depresivă (pentru că, de fapt, tot singură sunt).

La naiba cu îndoiala asta!