Banca mea din Centrul Vechi

Sunt o mincinoasă. Tot m-am lăudat că mi-e bine, că mi-a trecut, că nu mai sufăr. Credeam sincer că e așa. Credeam că nimic nu mă mai poate afecta. Credem că inevitabilul se va petrece în viitorul îndepărtat. Aseară am aflat că m-am înșelat.

Am primit aseară telefonul care mi-a rupt și ultima bucată intactă ce o mai aveam în inimă: speranța. Eram în drum spre prietena mea și am reușit eroic să mă stăpânesc la telefon până la intrarea în lift unde am rămas fără semnal. Liftul m-a lăsat în holul ei. Am intrat în hol suspinând gălăgios. Lacrimile îmi inundau haotic ochii. Nu puteam să merg ori să vorbesc. Prietena mea nu înțelegea ce am. M-a dus în salon. M-am prăbușit pe un scaun. Am plâns câteva ore. Am plâns pentru tot ce ar fi trebuit să fie și nu a fost. Mi-am jelit speranțele create în atâția ani.

În ziua în care a fulguit prima dată în acest sezon, în ziua în care am împlinit un an de când ne-am despărțit.. ieri.. am aflat că vor fi părinți. Un an, cerc complet! Mi-aș dori să-l pot felicita cu sinceritate și din suflet.. dar aș fi falsă.

În seara asta mă așteaptă banca aia din centrul vechi.

Făt Frumos călare (…), partea a 2-a

Zilele trecute m-a întrebat prietena mea dacă sunt disponibilă și sâmbăta asta pentru o excursie. Evident că sunt! Verișorul nu ne-a putut însoți, așadar am corupt o prietenă și un prieten. Am pornit din oraș pe la 11 (deși pornirea era cică la 10:30). Destinația: vârful Igniș. Ne-am oprit să bem o cafea la un birt (ordinar) unde cafeaua era mai scumpă (și muuuult mai rea) decât la tonomatul de la birou. Ne-am urnit cu greu de lângă mașină după ce am parcat-o, dar am făcut-o. Nu mai fusesem pe traseul acesta de fix un an. Îmi vineau în minte tot felul de imagini în care se aflau alți oameni; mi le-am blocat eroic 🙂 .

Undeva pe la jumătatea drumului am început să-i povestesc prietenului ce ne însoțea povestea lui Făt Frumos călare pe un ATV roșu. La aproximativ 1 minut după ce am terminat istorisirea, s-a auzit motorul unui ATV în vecinătate. Era undeva după o curbă și venea înspre noi. De îndată ce l-am zărit și am văzut că e roșu m-am emoționat din cale afară. Mă uitam la prietena mea: el o fi? Ea spunea că da. Ne-a depășit. Șoferul jucăriei își tot întorcea capul să ne privească. L-am salutat cu mâna. A oprit destul de departe. Și-a dat jos casca, dar nu-mi dădeam seama dacă era el; era mult prea departe.

-Ai fost săptămâna trecută pe Creastă? l-am întrebat.

-Nu! mi-a răspuns el de departe.

(Oookkk, dezamăgire maximăăă !!)

În momentul acela, în spatele meu s-a auzit un alt motor. De după curbă a apărut chiar el, Făt Frumos călare pe același ATV roșu!!! A oprit în fața mea. Și-a dat jos casca și amândouă mănușile (nu avea verighetă!).

-Ce coincidență! Prietenele mele de săptămâna trecută!

Ne-a povestit că ne-a tot căutat sâmbăta trecută dar nu ne-a mai găsit (ahaaaa, știam eu!). Am povestit nimicuri. I-am spus că e musai să mă plimbe puțin dacă tot ne-am reîntâlnit. M-a dus până mai sus și apoi m-a returnat întreagă prietenilor mei. Am făcut cunoștință înainte să plece. Spre norocul meu, nu are un nume prea comun și (evident) l-am găsit pe Facebook. I-am apreciat câteva poze și el a dorit să fie prietenul meu virtual.

Ok, vestea bună este că nu este însurat (…încă). Vestea proastă se subînțelege. Dar nici nu cred că mai contează!

Ce șanse ar fi fost să ne revedem și recunoaștem, având în vedere că ne-am văzut prima dată la naiba-n praznic? Minuscule! Putea prea bine să fie un turist aflat în vacanță. Dacă soarta ne-a făcut să ne revedem, o iau ca pe un semn că totul e posibil. Și nu mă refer aici neaparat la el.

Ne vom găsi în cele din urmă.. eu și jumătatea mea.

 

Uneori amintirile dor mai tare decât prezentul

Atât de tare am suferit atunci încât nici nu îndrăznesc să mă gândesc la zilele acelea. Dar oricât încerc eu să evit să-mi amintesc, zilele astea parcă totul mă fac să-mi amintesc. Se împlinește anul la sfârșitul lunii. În oraș s-au montat decorațiunile luminoase de iarnă, ele mi-au scos amintirile de la naftalină. În seara în care m-a anunțat că acela e sfârșitul nostru, în bărulețul în care eram barmanii împodobeau bradul. În seara aceea a nins pentru prima dată. Eu îmi mascam cu greu lacrimile în spatele unei cești cu ceai. În afară de decorațiunile luminoase, e prea cald să semene zilele astea cu cele de anul trecut. Dar am dat nas în nas cu Fostul-EL si Pisi.. Adevărul este că o dată și o dată tot trebuia să se întâmple asta, doar nu locuim în nu știu ce mare metropolă. Nu m-a afectat atât de tare cum preconizam. E bine totuși că s-a întâmplat azi și nu mai devreme. I-am salutat și mi-am văzut de drum.

M-am izolat mai nou de toți. Pe Serena nu am văzut-o de o grămadă de vreme și mi-e dor de ea, dar simt că vreau să fiu singură. Evit pe toată lumea. Sunt într-o rutină casă-birou care mă satisface momentan. Încerc să-mi blochez amintirile, mă concentrez pe muncă. E singura variantă pe care mi-o ofer.

Fuck, vine Crăciunul. Altădată îl iubeam. Anul ăsta vreau să treacă cât mai repede. E și ziua mea cu această ocazie. Cu atât mai mult vreau să dispar în perioada asta. Habar nu am cum am supraviețuit Crăciunul trecut. Efectiv nu vreau sa-mi aduc aminte luna decembrie a anului trecut.. nici ianuarie. Am impresia că sunt atât de departe de mine zilele acelea.

Făt Frumos călare pe un ATV roșu

Am tot pornit în excursia asta din toiul verii: ba nu am avut cu cine merge, ba nu am avut timp, ba nu a fost vremea favorabilă. Mi s-au alăturat verișorul și o prietenă și săptămâna trecută am stabilit că mergem sigur-sigur sâmbătă. Pe ultima sută de metri am rămas fără mașină și nu știam cum vom ajunge până acolo. Traseul acela îl știam doar eu. Ne-a salvat tatăl prietenei mele. S-a sacrificat sâmbătă dimineața și ne-a lăsat la punctul de pornire al excursiei.

Creasta Cocosului am mai cucerit-o de 3 ori. Prima dată se întâmpla în urmă cu 14 ani. Pe atunci noi 3 eram colegi de clasă și am mers în excursie cu clasa. De atunci am mai fost de 2 ori, dar asta se întâmpla în urmă cu vreo 4 ani. Mi-era așa un dor să merg acolo.

Pornisem în aventură de aproximativ 10 minute când lângă noi a oprit mașina salvamontiștilor. Era 10:40.

-Unde mergeți?

-La Creasta Cocoșului.

-Vă ducem?

(Pai cum să mergem cu mașina când noi am pornit în aventură?.. Lupta interioară a durat aproximativ 2 secunde)

-DA!

În 30 de minute eram sub Creastă. Au fost drăguți. Pe traseu au oprit de 3 ori și ne-au explicat unde suntem și care sunt poveștile locului. Am învățat ceva nou. La 11:40 eram pe Creastă. Cei ce au ajuns după noi s-au minunat cum am ajuns așa repede. Tuturor le-am turuit o poveste cum că am pornit de dimineață bună să vedem răsăritul și alte baliverne de genul. Ne-au întrebat ce traseu am ales (ăăă, drumul principal..) și cât timp ne-a luat (ăăă 2 ore!.. adică 30 de minute).

Când mulți alții încă urcau, noi am coborât. În depărtare se tot auzea un motor de ATV ce explora zona. Verișorul m-a luat peste picior:

-Ce zici, rezolvi să ne plimbăm cu ATV-ul? La cât ești tu de descurcăreață..

Aș fi vrut eu, dar nu-l vedeam nicăieri. Îl auzeam într-una, aveam împresia că e în spatele nostru, apoi în stânga noastră, dar numai nu se ivea de nicăieri.

-Știi tu teoria mea, norocul lovește numai o dată pe zi. Am urcat deja cu mașina…

Am mers mai departe. Pentru începutul lunii noiembrie, ziua a fost extrem de călduroasă. Ne-am bucurat de peisaj, ne-am reamintit de spusele salvamontiștilor de dimineață. Totul a fost minunat până am ajuns la o răscruce de drumuri. Știam exact în ce direcție trebuia să o luăm, dar aș fi încercat ceva nou. Aflați în fața unui panou de orientare, nicicum nu ne-am dat seama cum am fi putut ajunge într-un alt loc. Chiar atunci sunetul ATV-ului s-a apropiat de noi; era clar că urma să ne vedem (în sfârșit). Nici una, nici două, m-am proptit în mijlocul drumului și am făcut semne (disperate de-a dreptul) să oprească. A oprit. ATV-ul și șoferul erau acoperiți de noroi. Sub noroi, jucăria era superbă. Șoferul și-a dat jos casca.. nu era bătrân, cum gândeam; nu era nici urât. Era chiar drăguț.. chiar foarte drăguț. Și-a dat jos mănușa dreaptă și și-a aranjat părul. Pe obrazul drept avea un semn, ori poate că era noroi. Nu ne-a putut lămuri tare mult cu privire la traseul pe care am fi vrut noi să mergem, așadar am început să vorbim despre minunatul ATV roșu pe care el îl conducea. Prietena mea a sugerat subtil că și iubitul ei deține ceva asemanător (deci are iubit, nu e liberă, etc). Verișorul s-a declarat și el posesor și s-a îndepărtat considerabil de mine (gen: suntem neamuri, nu vezi?!). Eu am rămas rezemată de un gard, zâmbeam cu gura până la urechi. Îmi zâmbea și el. Ne-a spus că e singur în aventura acelei zile. Am discutat câteva minute, apoi ne-am văzut de drumul nostru. A trecut pe lângă noi și a început să exploreze dealurile din față. Îl vedeam și nu mai eram deloc atentă la drum. A mai trecut apoi de încă 2 ori pe lângă noi. M-a și luat puțin peste picior:

-Doar până aici ați ajuns? Mâncare aveți la voi? În ritmul ăsta, vă prinde noaptea tot aici..

Nu l-am mai văzut apoi, dar l-am mai auzit o vreme.

În drum spre punctul de plecare iar ne-au găsit salvamontiștii. Au fost drăguți și ne-au dus până unde vroiam să ajungem.

După 2 zile, gândul încă îmi mai zboară la Făt Frumos călare pe ATV-ul roșu. Nu știu absolut nimic despre el. Poate că e însurat, la urma urmei nu și-a dat jos și mănușa stângă. Nu știu cum îl cheamă, ori ce vârstă are. Nimic!

Ce șanse ar fi să ne revedem și să ne și recunoaștem?

Seara fetelor ca în vremurile bune

Când am stabilit cu fetele să luăm cina împreună luni seara, mi-am imaginat sfârșitul serii cu totul altfel. Cu gașca asta de fete nu m-am mai văzut în formula completă de vreo 3 ani. Ni s-au îndepărtat drumurile, ne-am schimbat cercurile, ne-am răcit una de alta. Ne era dor. De obicei, serile de genul acesta aveau un final de epopee. Am crezut că am depășit perioada aceea, avem totuși altă vârstă. M-am înselat.

Să revin. Luni pe la 8 seara am ajuns la restaurant. Am cinat, am băut vin, ne-am amintit poveștile anilor trecuți, am fost gălăgioase. Dintr-o poveste în alta, am ajuns să ne împărtășim una alteia povestea celei mai crunte beții din viața noastră. Poveștile începeau:

-Bună, numele meu e Ada.

-Bună Adaaaa!!! răspundea corul.

-Cea mai cruntă beție a mea a fost în 30 aprilie 2007. De atunci nu mai beau gin.

Fiecare am trecut prin cel puțin 2 beții crunte ce au avut ca rezultat excluderea totală a unei băuturi din consumul nostru. Poveștile despre alcool ne-au deschis apetitul și am stabilit repede că de acolo nu plecăm acasă (ca în melodie), ci într-un pub.

Cine naiba merge luni seara în pub într-un oraș mic? Noi!

Băieții se pregăteau să închidă și totuși ne-am primit. Noi eram 9, ei erau 2. Nu se așteptau să fim chiar așa puse pe distracție. Am început lejer: 2 shooturi de tequila de căciulă și o sticlă de vin. La 12 noaptea dansam cu o coadă de mătură în brațe pe care o pasam de la una la alta. Ospătarul dintr-un local vecin, venit în vizită, a considerat că e absolut necesar să ne fac cinste cu încă 2 rânduri de shoot-uri de pălincă (De fapt era ceva lichior din pălincă de prune cu zahăr caramelizat.. eu asta îmi amintesc că a zis că e.. Ce era de fapt? Nu știu! Pălincă SIGUR era!!). Până să facă el asta, noi mai comandasem încă un rând. Am băut, am dansat, ne-am maimuțărit, am căzut (și nu ne-am putut ridca de râs). La 12:30, un grup destul de mare ce era în trecere prin fața pub-ului ne-a auzit de afară și a intrat. În mai puțin de 10 minute era un chef în toată regula. La 01:00, 6 dintre noi, inclusiv subsemnata, dansam pe bar. A fost o nebunie generală, toată lumea dansa.

Noi am plecat pe la 02:00. Ne-am îngrămădit 8 într-o mașină (da, 8!!!) și am pornit înspre casă. Am râs atât de tare că nu mai eram capabilă să scot sunete. Mă durea abdomenul de la atâta râs, îmi curgeau lacrimile. Cred că am trezit toate străzile pe unde am trecut.

Cine naiba iese lunea seara în pub și se chefuiește mai tare ca sâmbăta? Noi!

Abia m-am trezit a doua zi. Spre norocul meu, stabilisem cu un prieten că ne vedem la cafea. Nu ne-am băut cafeaua, nu a fost cine să o facă. În schimb, m-a „resuscitat” cu cola și lămâie (să-i dea Dumnezeu sănătate, că nu știu cum altfel ajungeam la birou). Azi mi-am mai revenit.

Ufff, ce bine că e complicat! :)))

Dacă am spus eu vreodată că viața mea e plictisitoare (deși nu cred că am spus asta, never ever), vă rog să mă iertați! Viața mea nu e plictisitoare și nu cred că va fi vreodată.

Spuneam că m-am îndrăgostit și spuneam că e complicat. Nu m-am înșelat, doar că lucrurile s-au complicat mai tare decât anticipasem. L-am cunoscut pe Făt Frumos într-un pub (notă mie: nu te mai îndrăgosti de bărbați pe care îi cunoști în cluburi.. evident, ceva nu poate fi în regulă cu ei). Ne-am plăcut și am hotărât să ne mai vedem. Am scris despre el aici. Știam că este într-o relație, dar nu făceam nimic rău.. erau cafele nevinovate.. și el mă căuta în aceeași măsură în care o făceam și eu. Asta până în dimineața în care l-am întrebat:

-Și.. ce ai făcut sâmbătă?

-… Starea civilă…

Acum mă pufnește râsul când mă gândesc. Atunci mi-a fugit pământul de sub picioare. Am suferit fix 2 zile. Mi-am înnecat amarul cu o sticlă de vin și muzică ciudată într-un pub obscur. Posibil să-mi fi înnecat amarul și gustând buzele unui necunoscut.. nu-mi amintesc nimic.. nu recunosc nimic!

Am ieșit cu amicul meu (care e de fapt un vecin, fost drăguț de-al meu de prin clasa a 8-a,cu care am rămas foarte apropiată și care nu este prietenul meu cu beneficii.. uff, ce credeați?!)și i-am povestit toată povestea cap-coadă: cum ne-am văzut, cum ne-am plăcut, etc.

-Vai fată dragă, tu numai de astea pățești! a râs.

-Zici tu??!!

Nu l-am mai văzut pe amicul meu până azi. A trecut o lună de atunci. El are iubita nouă, deci ne auzim mai rar și ne vedem și mai rar.

-Ia spune, ceva noutăți?

Prin noutăți, el vrea să spună: ceva mascul nou prin viața ta, dar unul despre care se merită să vorbim.

-Mda.. dar nush ce să zic. E complicat..

-Serios??? De ce nu mă mir?

Ok. De vreo 3 săptămâni am cunoscut un tip nou. Nici frumos, nici urât. E o companie foarte plăcută și chiar îmi place să vorbesc cu el. Nu mă deranjează deloc că e mai tinerel decât mine (asta da premieră: că nu mă deranjează adică; tinerei am tot avut). În schimb, e un pic complicat (evident!!). Tocmai a ieșit dintr-o relație și mai lungă decât cea în care am fost eu. Nu ar fi asta problema. Fosta lui iubită e sora prietenei mele din copilărie (nu mai suntem prietene de câțiva ani); e fiica femeii care ne vinde brânză, caș, slănină și alte bunătățuri de la țară. Mno, cum să ies cu el?! Dacă fosta lui soacră decide că vrea răzbunare și-mi otrăvește mâncarea? Eu nu pot trăi într-un astfel de stres!

Am fost ieri la luminație și am dat nas în nas cu ea (cu fosta lui soacră adică). Mă privea ciudat. Nu știe, nu știe nimeni.. și totuși mă privea cu ochii mici și strânși gen: griji, griji, că-s cu ochii pe tine.

Cum puii mei întru eu mereu în chestii de genul ăsta?

Bine, adevărul e că mă distrez de minune. Nici nu-mi pot imagina viața mea altfel decât e. Aș fi primul caz de moarte pe fond de plictiseală dacă nu aș trece prin atâtea.