Oare chiar mi-am pierdut inocenţa?

Sunt în inima Alpilor. Nu e locul acela unde am avut eu momentul de fericire pură, dar tot în creierul munţilor e, așadar sunt în lumea mea. În grupul nostru o singură persoană nu a mai fost niciodată la ski în afara țării. E atât de copleșit de senzații încât uită că noi toți am trecut prin asta de mai multe ori și ne bucurăm în felul nostru de tot ce trăim..mai pe silențios adică. Nu știu dacă am fost și eu ca el la început. Mă enerva până mai devreme când am înțeles că experiența lui e atât de intensă încât nu realizează că ne vorbește încontinuu de prima lui zi în Alpii Francezi (zi petrecută împreună; deci am trăit și noi tot ce ne povestește, doar eram împreună).

image

Mi-e dor, recunosc, de prima mea zi în Alpii Francezi. Ţin minte perfect prima manșă. Au trecut 6 ani de atunci și-mi amintesc perfect. Azi sunt la aproximativ 300 km distanță de Raiul meu. Aproape și totuși extrem de departe.
Aș vrea să dau timpul înapoi și să mă bucur mai mult de tot ce am trăit până acum. Să îmi simt sufletul plin de fericirea fiecărei experiențe. Realizez azi că și asta se învață.. bucuria. Vine o dată cu vârsta. E ca vinul bun.
Azi mă bucură mai tare imaginea unui munte frumos decât mă bucura în urmă cu câțiva ani. Ori o floare frumoasă. Ori adierea vântului vara. Dar bucuria mea nu se mai manifestă zgomotos. Nu mai sunt copilul ce se minunează de artificii și nu știu dacă acesta e un lucru bun sau rău.
Bucuria mea nu se mai manifestă ca înainte. Simt că mi-e plin sufletul și aleg să ţin pentru mine bucuria asta. Până și bucuria se fură azi așadar e mai bine să o păstrez doar pentru mine.

image

Sunt în Alpii Francezi, dar nu în Alpii mei. Lipsește Serena și absenţa ei o simt pretutindeni. M-a luat așa un dor de anii trecuți și aș vrea să simt ce simte prietenul acesta azi.

Știu doar că un singur loc poate să mă fac să simt asta. Va trebui sa mai am răbdare un an.

ENBATA

Despre „Enbata” nu pot scrie în grabă. „Enbata” m-a eliberat, mi-a dat voce și mi-a dat voie să-mi întind aripile. Momentul în care am scris primele cuvinte pentru „Enbata” mi-a schimbat viața. A fost exact ce aveam nevoie atunci. Continui să o fac din plăcere; a trecut de mult nevoia mea de eliberare.

Eu scriu de mult, dar nu am făcut publice nici una din poveștile mele. Pe „Enbata” am publicat povești dar și realitați. Le-am amestecat, le-am redus din intensitate ori le-am înflorit. Mă joc cu cuvintele și-mi face mare plăcere să fac asta.

Mulți cunoscuți mă întreabă care sunt dedesubturile poveștilor mele. Toate sunt bazate pe experiențele personale, dar pe unele le-am pus în altă lumină decât cea reală. Sunt multe câte le fac care ar șoca ori ridica semne de întrebare. Și DA, duc o viață foarte asemănătoare lui Carrie din Sex and the City, cu tot ce cuprinde ea, doar că într-un oraș fără zgârie-nori. Iar dacă pot să-mi inventez o altă realitate, de ce să nu o fac? Legea atracției spune că ceea ce gândim atragem. Poate voi ajunge să-mi trăiesc fanteziile.

Numele acesta „Enbata” l-am ales după un bar din Țara Bască (Spania). Tipic mie, ador barurile! Enbata a fost primul bar în care am băut cafea în Spania. În Enbata am văzut pentru prima dată bijuterii TOUS și m-am îndrăgostit iremediabil de ele. În Enbata m-am/ne-am refugiat în sâmbăta botezului nepoatei mele, când atmosfera din casă era mult prea agitată. În Enbata am mâncat prima tortilla de patatas.

Numele mi-a plăcut din prima. Credeam că se traduce „rață”, ori ceva de genul. Este de fapt denumirea în euskeră a unui vânt puternic aducător de furtună pe țărmul Spaniei ..vânt.. Ador vântul! Are deci legătură cu mine, l-am nimerit!

M-am întors în țară de câteva ore. Am fost plecată 7 zile în Țara Bască. Am revăzut Enbata. Cafeaua nu mai e atât de gustoasă, iar tortilla de patatas era încă pe foc când am plecat. N-am avut noroc, dar locul mă atrage în continuare deoarece are un aer aparte. Pentru mine, n-ar fi completă vacanța în Țara Bască fără o vizită la Enbata.

„Enbata” a devenit o parte importată din viața mea. Și va mai rămâne așa.. o vreme.

ENBATA

 

 

Când victoria nu mai are gust

970b930cd25c878567ff9cb69f57887eAm obținut ce am vrut. A meritat să-mi pierd cumpătul la telefon. A meritat să zbier. A meritat să înjur în halul ăla. Am câștigat! A meritat!

..a meritat?

E așa de greu de decis a cui e victoria. Pășind în afara câmpului de luptă, mersul mi-e încovoiat. Țin cupa victoriei în mână și în ea mi se reflectă chipul trist. De fapt, războiul ăsta nu ar fi trebuit să înceapă, nici bătălia asta să o purtăm. Am primit ce am cerut, dar asta nu înseamnă că sunt neaparat fericită.

Mi-am demostrat încă o dată că sunt o Blair Waldorf. Obțin tot ce-mi doresc, ating tot ce-mi propun. De multe ori greșesc. Ce am obținut pe câmpul acesta de luptă îmi va fi de folos în viitor. Am luptat pentru inima mea, pentru fericirea ei. Dar oare inima mea a vrut să lupt pentru ea? Pe o scală mai mică, am mai purtat o dată exact lupta asta. Pentru ce am luptat atunci? Pentru noaptea de Revelion.

Pentru ce am luptat acum? Pentru Alpii Francezi.

Cred însă că o astfel de bătălie se întrezărea oricum. La urma urmei, teritoriile nu le-am împărțit când era ruptura caldă.

Am câștigat.. și totuși nu. Alpii nu au cum să mai fie la fel acum, știu și ei asta.

B&C

De fapt, nu răzbunarea ne face fericiți, ci drumul până la ea.

Serena a mea

Avem aproape 9 ani de când ne cunoaștem. Tot atâția de când ne iubim. Vorbesc de Serena a mea.

ImageNe-am cunoscut de ziua mea. Era Crăciun și împlineam 19 ani. Sora mea era prea ocupată atunci cu un handralău și m-a convins să ies, de ziua mea, cu colega ei de muncă pe care nu o cunoșteam. Am mers mai mult pentru a nu sta în casă. Am stabilit telefonic ora și locul unde ne vom vedea. Ea nu locuiește în oraș și i-am spus în mare zona. Era cu mașina și a oprit destul de departe de strada mea. Era frig și eu eram prea dezbrăcată pentru noaptea aceea. Un Tico alb aștepta cu motorul pornit.

Ea o fi, mi-am zis.

Am intrat în mașină, m-am așezat pe bancheta din spate și apoi m-am prezentat. Mirosul mașinii ei mi-a rămas în memorie. Ea venise cu o domnișoară. Drumul până la club a fost ciudat; chiar nu aveam ce să povestim. Apoi s-a întâmplat ceva, nu știu. Din acea seară am rămas cele mai bune prietene. Între timp, Tico-ul a fost înlocuit cu o mașină ce a trecut prin toate botezurile posibile.

În cei aproape 9 ani am avut vreme să ne petrecem toate concediile împreună, toate sărbătorile, aproape toate Revelioanele. Alături de ea am trecut prin momente grele, prin zile triste. Mai multe au fost însă zilele fericite, momentele de nebunie sinceră. Lângă ea sunt în largul meu. Din partea ei primesc doar răspunsuri sincere, oricât de dureroase ar fi.

Am făcut împreună cele mai mari nebunii posibile. Oricât de tâmpită a fost ideea, mi-a stat alături în seara în care mi-am pierdut, intenționat, buletinul acasă la un el doar pentru a-l face să mă observe. Am rupt inimile polițiștilor de pe autostrada ungară, pentru ca apoi să ne escorteze o bună bucată de drum. Am participat împreună la cele mai sălbatice petreceri din stațiunea franceză unde ne petrecem concediile de iarnă; am miorlăit tot drumul de la pârtie până la hotel; am făcut sensul giratoriu la pas în mijlocul unui viscol; am urcat treptele alea blestemate în patru labe, pentru că alcoolul din sânge nu ne permitea mai mult. Am mers împreună la poliție, râzând în hohote (după o noapte de plâns), în dimineața de după furtul poșetei . Ne-am pus la punct alibiurile până la ultimul detaliu, de câte ori a fost necesar.

Am plâns împreună pe o bancă din Centrul Vechi al orașului, cu sticla de wiskey într-o mână și pachetul de țigări în cealaltă, în noaptea în care visul ei s-a sulberat. Vom face același lucru în noaptea în care și al meu vis se va spulbera (și mă tem că nu mai e mult până atunci). Banca ne așteaptă, știu. Cred că, printre lacrimi, am și cântat.

Ne-am dat una alteia „n” sfaturi pe care nu le-am mai respectat în veci. Am stabilit, de comun acord, că suntem din titan și nimic nu ne mai poate dărâma (bullshit, ne mai prăbușim și noi din când în când). Sunt zile în care nu ne vedem și nu ne sunăm deloc. Sunt apoi zile în care preț de câteva minute părăsim locul de muncă pentru a fugi una la alta. Nu avem neaparat ceva să ne spunem, dar trebuie să ne vedem.

Azi e ziua ei. Serena a mea trece la capitolul următor. Cred că de acum urmează fericirea ei, aia adevărată. E vremea să fie așa. Și eu promit să fiu acolo: să o țin de braț dacă are nevoie, să-i dau sfaturi pe care nici eu nu le urmez, să beau și shoot-ul ăla care sigur îmi va da peste cap stomacul (dar trebuie băut că, deh, așa e filmu’), să râd cu ea, să plâng cu ea, să mă bucur de bucuriile ei.

Promit de asemenea că urmează și poza aia pe care eu am visat-o: pe canapeaua din livingul ei, ea mireasă, eu lângă ea. Fețele ne vor fi în umbră și lumina va cădea pe sticluțele mici de Jager, cu care închinăm.

Serena, să trăiești mai mult decât mine!

Image

Muzica din viața mea

Eram în club de 8 Martie cu fetele. Fiindcă ieșisem cu o seară înainte, eram destul de obosită și lipsită de chef. Nu prea aveam energie de dans. Însă, de câte ori era o melodie ce-mi plăcea cu adevărat, îi spuneam prietenei mele Asta e melodia mea! și mă ridicam la dans.

Dar stai fată, tu câte melodii ai? m-a întrebat.

Ce-i drept, repetasem figura de câteva ori. Explicația e simplă: fiecare melodie pe care o consider a mea îmi amintește de un moment anume. Am început să mă gândesc la toate melodiile ce m-au marcat. Am ajuns acasă la 3:40, am deschis laptopul și am început să scriu. Am mai adăugat melodii și a doua zi și uite ce mi-a ieșit:

Dave Stewart & Candy Dulfer – Lily Was Here

Melodia aceasta îmi amintește de casa bunicilor materni. Mama mare (bunica) a murit când eu aveam 6 ani. Timp de cinci ani de la moartea ei, casa a rămas pustie. Mergeam pe acolo destul de rar, dar când o făceam ritualul era același: deschideam obloanele de la ușă și intram în casă. Mama saluta mereu la intrare: Bună ziua!, că doar așa se face când se intră într-o casă. Deschideam apoi radioul și fixam ceasul cu cuc de pe perete. Mereu la radio era melodia asta.

Când au vândut casa am plâns și mi-am promis că tot a mea va fi. Acum ajung destul de rar în satul în care, bunicul pe care nu l-am cunoscut, a construit puntea peste râu. Mereu arunc un ochi înspre „casa mea”, cu bujori în grădinuța de sub fereastră, construită cu spatele la drumul principal. Nu știu dacă bujorii mai sunt acolo, dar îmi place să cred că sunt. Mereu îmi spun că într-o zi tot a mea va fi.

Image

Sixpence None the Richer – Kiss me

Aveam vreo 12 ani și iubeam un băiat din satul bunicilor paterni. El, cu 7 ani mai mare decât mine, era un soi de crai rural. Nu-mi doream decât să-mi ofere EL primul sărut, și-i cântam din adâncul sufletului melodia asta, ori de câte ori mă băga și pe mine în seamă. Mi-a dat primul sărut, deși sunt absolut convinsă că habar nu avea ce tot cântam eu.

Hara – Dor de tine

Săptămâna Craciunului, 2003. Așteptam să vină, din Caransebeș, un băiat pe care îl cunoscusem cu ceva timp înainte, în excursie fiind în acea zonă. Aveam emoții mari deoarece el avea frate geamăn și eram sigură că nu o să-l recunosc. În ziua în care am aflat că a ajuns în oraș, am renunțat la Hara în favoarea Gloriei Estefan (Hoy).

Shakira & Alejandro Sanz – La tortura

Eram în vara de după examenul de Bacalaureat. Melodia atunci apăruse, eu o iubeam. Ieșeam cu un băiat, elev al școlii de poliție. El spunea că nu înțelege de ce-mi place atât melodia. După despărțire, mi-a declarat că, în sfârșit, înțelege melodia.

Chris Norman & Suzi Quatro – Stumblin’ In

Melodia care mi-a marcat cei 7 ani de relație. Era tonul de apel setat pentru el. Era melodia noastră. Era..

Sia – The Girl You Lost To Cocaine (Stonebridge Edit)

August 2010, primul concediu în Mallorca. Piesa asta era mereu pe Flaix FM. Mă duce cu gândul la soare, ape turcoaz, nisip roz, pini și stânci. Atunci am auzit-o prima data pe Sia Furler; apoi am început să ascult muzica ei.

Mario Bischin – No goodbye

Aceasta este melodia mea preferată de călătorie. Deși am ascultat-o în drum spre toate concediile mele, când o aud, mă duce cu gândul mai ales înspre Spania.

Lady Gaga – Alejandro

Melodia a apărut la finele verii 2010. Proaspăt întoarsă din Țara Bască, am asociat-o cu ziua aceea la Farul Higuer din Hondarribia.

Martin Solveig & Dragonette – Hello   +   Otto Knows – Million voices

Aici nu mă pot hotărî. Ambele le asociez cu Les Deux Alpes; prima cu concediul din 2011 și a doua cu cel din 2013. Sunt foarte multe melodii care mă duc cu gândul la locul meu preferat din lumea asta (cât am apucat eu să o cunosc), dar acestea două îmi oferă teleportare instantă în ținutul fericirii.

Daft Punk – Get lucky

Ei, melodia asta mergea pe repeat (la cererea mea), în mai 2013, în timp ce pe piciorul stâng un artist îmi tatua fulgi de zăpadă. Este primul meu tatuaj; spun primul deoarece știu că nu va rămâne singurul.

Image

Gucci Vump – Sha! Shtil!

Halloween 2013: prima dată când m-am costumat. De fapt, nu se poate spune că m-am costumat. Mi-a cusut croitoreasa o scufiță roșie, dar chiar înainte să pornesc înspre locația petrecerii, am primit un „costum” de iepuraș. Am ales să-l port. La petrecere, surpriză! Au venit costumate doar 3 persoane: eu, o mireasă zombie și o călugăriță (care era, de fapt, un el).

Image

Alexandrina Hristov – Pijamale reci

Les Deux Alpes, ianuarie 2014. Ne despărțiserăm de o lună când am plecat în concediul achitat în vara ce trecuse. Nerostit, dar de comun acord, am întrerupt despărțirea pentru o săptămână. Melodia asta am ascultat-o pe drumul înspre și de la ski. Știam însă că ce se întâmplă în Franța, rămâne în Franța. Deși îmi place mult Alexandrina, nu o mai pot asculta, deloc.

Ed Sheeran – I see fire

Les Deux Alpes, ianuarie 2014. Melodia asta descrie partea frumoasă a concediului. Mă duce cu gândul la vârful munților pe care eu îi iubesc atât de mult.

Beyonce – Run the World (Girls)

Melodia asta e de moral, lunea dimineața în drum spre muncă. Mă ajută să prind curaj, să grăbesc pasul 🙂 Dar dacă sunt pusă pe fapte mari, în drum spre muncă ascult: Skrillex – Bangarang feat. Sirah.

Image

Viața mea toată poate fi povestită prin muzică; e ca și cum muzica ar fi scrisă pentru mine.

Artificii

Prima dată am scris în 2010. Eram în avion și era noapte. Mă întorceam din vacanța în Hondarribia, Țara Bască. Până acum, a rămas singura dată în care am zburat noaptea. Avionul nu era plin, așa că am stat singură pe 3 locuri. Luminile nu s-au stins pe perioada zborului. Eu văzusem în filme că se întâmplă asta; așteptam chiar să mi  se  aducă o pernă.  N-a fost așa. Era zgomot și era lumină. Din obișnuință, m-am așezat la geam. Nu vedeam tare multe: luminițe sclipitoare adunate împreună marcau zonele populate deasupra cărora zburam. Era tare plictisitor zborul acela. M-am uitat iar pe geam, de parcă așteptam ceva. Jos, sub noi, era un oraș la marginea mării. Orașul era clar în sărbătoare. Am văzut artificii jos, pe cer fiind eu. Pentru prima dată artificiile erau la picioarele mele, și nu eu la picioarele lor. Simțeam că trebuie să vorbesc cu cineva depre asta, dar eram singură. Nimeni nu se uita pe geam, nimeni nu vedea artificiile!!! Mi-am băgat capul între scaunul meu și geam; în spatele meu era un băiețel.

Pst, pst!! Uită-te pe geam, se văd artificii! i-am șoptit.

S-a uitat. Avea o privire plictisită: Bineee, mi-a spus.

Dar, sunt artificii.. am răspuns eu, dezamăgită că nu-mi împărtășește entuziasmul.

Valparaiso's Bay and the fireworks show they do every new year

Curând nu le-am mai văzut. Nu am mai văzut nici luminițe. Trecuse maxim o oră de când eram acolo sus; urmau alte două. Mi-am căutat în poșetă ceva și am simțit un parfum puternic. Venea de la un carnețel ce-l aveam la mine. Cu ceva timp înainte, sticluța mea cu parfum se spărsese în bagaj (la întoarcerea dintr-o altă vacanță). Printre lucrurile pe care se scursese parfumul era și acest carnețel. L-am scos să-l miros. Același parfum îl avea și sora mea, dar fiind însărcinată, nu-l folosea. Așadar, pe perioada vacanței mele în Hondarribia, am folosit parfumul ei. Carnețelul meu mirosea acum a vacanță. Inevitabil, m-am gândit și la ziua aceea la far.

Am scos un pix și am început să scriu. Am scris despre ziua aceea, de felul în care vântul atingea iarba, de valurile care se spărgeau de stânci. Mi-am imaginat doi tineri care priveau în larg și-și imaginau cum ar fi  viața împreună.  Am scris despre cum cei doi, amândoi implicați în relații de durată cu alte persoane, s-au lăsat conduși de impulsul momentului, au uitat de viețile lor și de promisiunile făcute altora, și au gustat din plăcerile trupului acolo, pe o cărare la marginea oceanului, lângă Farul Higuer din Hondarribia.

La un moment dat o doamnă s-a așezat pe primul scaun din cele 3 pe care le ocupam, pentru a purta o discuție cu domnul de vis-a-vis. Eu eram întinsă comod. Mi-a ridicat picioarele, s-a așezat, a pus picioarele mele pe ale ei și a început să mi le maseze. Stai liniștită scumpo, mi-a zis. Împreună, cei doi au început o discuție despre viețile lor în Spania.

Nici nu mi-am dat seama cât de repede au trecut următoarele 2 ore de zbor. Am umplut câteva file din carnețelul parfumat. La sfarșitul textului am scris data și mențiunea „în avion”.

Păstrez foile acelea, deși le-am transcris, și corectat de câteva ori între timp. Evident, nimeni nu a citit ce am scris eu atunci. Și nici ce am mai scris de atunci. Dar poate, într-o zi, voi găsi curajul de a lăsa pe cineva să facă asta. Cred că trebuie să fiu EU pregătită să fac acest pas.

Farul Higuer din Hondarribia

Aș vrea să am și eu puterea lui Tim din „About time” de a călători în timp. Aș intra în dulap, aș închide ochii, aș strânge tare din pumni și m-aș gândi la ziua aceea din vara lui 2010. Azi, acum, acolo aș vrea să mă întorc.

Era iulie și eu eram în Hondarribia, Țara Bască. Sora mea locuiește acolo. Ea era atunci însărcinată și m-a invitat să-i țin companie, să-mi mai revin și eu din stresul profesional prin care trecusem.  Demisionasem de vreo 2 săptămâni  și aveam timp.  Eram brunetă, cu o tunsoare bob asimetric și aveam puțin peste 50 de kg. Eram la apogeul frumuseții mele.

Să mă întorc la ziua aceea.

Image

În după-amiaza acelei zile am urcat la farul de la marginea satului, farul Higuer.  Dar nu am urcat așa, oricum. Un băiat m-a dus acolo, un spaniol, pe un scuter.  Nu mai urcasem până atunci pe un scuter; mi-a rămas atât de vie amintirea aceea. Purtam o rochie albă până deasupra genunchilor, semitransparentă, cu flori albastre. În picioare aveam o pereche de flip-flops, perfect asortați, care mă deranjau incredibil de tare (erau ai surorii mele, eu nu port flip-flops).

Drumul până la far e spectaculos. Trebuie urcat un deal. În stânga drumului e pădure, dar în dreapta, printre vile luxoase și copaci, priveliștea e minunată. Se vede oceanul, plaja, portul și satul.

Image

Nu era prima dată când urcam acolo, era prima dată când urcam așa.

Sus, ne-am așezat pe iarbă într-un loc de unde puteam privi oceanul. Nu am vorbit prea multe. Mi-a zis că-i place mult soarele. Eu i-am spus că iubesc vântul. Apoi mi-a spus că s-ar putea îndrăgosti de mine. Sincer și pe neașteptate. Dar eu eram deja îndrăgostită de altcineva; și el la fel. Am lăsat-o așa, dar a sunat tare bine.

Image

După un timp ne-am întors la scuter și am pornit spre sat. Sigură fiind că nu mă aude (zgomotul motorului, casca..) am spus: și eu m-aș putea îndrăgosti de tine.

Aceasta e experiența pentru care m-aș întoarce azi în timp. Aș vrea să retrăiesc sentimentele acelei zile: emoția unui deal urcat pe scuter, priveliștea, soarele și vântul, cuvintele lui.

Tu ce ai vrea să retrăiești? Gândește-te bine!