I-am scris o scrisoare. Nu era prima, dar era ultima. Pe asta nu am mai trimis-o. I-am scris tot, absolut tot ce am simțit. Am scris-o pentru mine de fapt, pentru că nu am știut cum altfel să fac față. Inima mea iubește mai mult decât alte inimi și se frânge mai des. L-am iubit cum nu credeam că mai pot.
Când n-am mai fost lângă el, mi-am amintit până și textura pielii lui pe buzele mele. Mi-era dor de absolut tot ce am trăit împreună. Mi-e dor și acum, uneori, de brațul lui ce mă strângea tare când ne puneam la somn. Ochii care nu se văd nici nu se uită. Cel puțin nu ochii ce-i iubești. Toată lumea merge înainte din inerție, din nevoie, dar sufletul neîmpăcat rămâne blocat în momentul în care ușa s-a închis. Degeaba-s alte uși în jur, degeaba-s deschise; când picioare-s cimentate în dragostea pierdută, e imposibil să te miști. Și-ncerci, și-ai vrea, dar nu poți! Inima-i organul cel mai importat și cel mai inutil în același timp. Te ține în viață doar să te omoare sufletește apoi. Sătulă să mai trec prin asta, mi-am ordonat să nu mai iubesc vreodată. Dar inima nu mă lasă să-nchid capitolul ce anul acesta mi-a schimbat direcția. A dracu’ inimă, n-a ținut în veci cu mine!!
Timpul ăsta e așa o ciudățenie. Se transformă după bunul plac. Trece greu și-apoi aleargă. Anul ăsta l-am simțit cât pentru cinci, dar a trecut ca o lună de repede. Se apropie încet luna decembrie, luna asta blestemată pentru mine în care toate încep și toate se termină, luna în care m-am născut, am iubit, m-am despărțit și apoi am cunoscut iar iubirea. De-ar putea timpul și inima să țină cu mine măcar Decembrie ăsta.. să treacă într-o clipită, să uit, să iert și să nu mai iubesc!
Enbata 