Cu voce tare

Recent am descoperit că gândurile rostite cu voce tare reprezintă confirmarea unei realități. Dar, de cele mai multe ori, frica ne împiedică să facem tocmai asta: să pronunțăm cuvintele acelea blestemate ce descriu iadul nostru interior. Și atunci alegem să înnăbușim gândurile alea grele, le lăsăm să se depună pe pereții inimii, să ne apese bine de tot, să ne blocheze.

Știam despre fosta mea relație că nu va dura, semne erau multe. Dar, oricâte indicii găseam, dezlegările lor mi-erau oferite pe tavă. Și eu le credeam pentru că funcționam pe principiul „dacă a spus că așa e, atunci așa o fi”.

Eram zilele trecute la o înghețată cu prietena mea de ceașcă. De la explicația fierbinte pentru care aleg de fiecare dată aceleași arome la înghețată (și DA, există o explicație foarte HOT!!) am sărit chicotind la subiectul bărbați (evident!); deși, în ceea ce mă privește, cele 2 subiecte aveau legătură de la bun început. Împărtășind experiențele trecute cu ea, am descris 2 situații diferite (sau nu) de care m-am lovit pe perioada relației, situații pe care le-am discutat prea puțin cu alte persoane deși mă măcinau atunci. Și acolo la masă, cu lingurița plină de înghețată dumnezeiască, mi s-au deschis ochii. Vorbisem atât de degajat de problemele ce mă frământau pe vremea răposatei relații, încât am reușit să VĂD ce am refuzat să văd ani de zile. Și acum că mi-am deschis ochii, câțiva ani prea târziu, nu consider că am fost o proastă. Am fost doar eu.

În privința asta mă tem că nu m-am schimbat prea mult, că am rămas aceeași persoană care crede fără să cerceteze. Sunt fericită însă așa, sau e doar o protecție a mea? Nu-mi place deloc sămânța îndoielii în sufletul meu. De ce să încep să-mi pun singură bețe în roate? De ce să nu fiu fericită pentru ceea ce mi se întâmplă, fără să despic firul în patru?

Deși aleg în continuare să cred, în momentul în care voi simți că răspunsurile primite nu-mi liniștesc în totalitate sufletul, voi știi ce trebuie făcut. La urma urmei, psihologii au descoperit deja secretul și au format o carieră din asta: îmi voi rosti gândurile cu voce tare și voi încerca să descriu întâmplările la rece. Răspunsul va fi chiar acolo, printre cuvinte.

 Vestea bună este că toate relațiile sunt ROZ la început și nu trebuie „puricate”.  🙂

 

Talismanul barmanului

Cu exact 2 săptămâni înainte de intervenția la inimă am ieșit cu Serena a mea la un pahar de vin. Despre seara aceea am mai scris aici. Ce nu am scris atunci am păstrat pentru momentul în care povestea va fi completă. Azi, povestea a devenit completă.

Tot spuneam eu că am ajuns să cred în îngerii ce trăiesc printre oameni. În viața mea apar noi și noi îngeri, fiecare cu rolul său.

Să revin la seara aceea. Până să apară tipul de care scriam, îmi petrecusem seara în fața tejghelei. Eu am comandat un pahar de vin alb, Serena a mea o cola light. Mă simțeam bine, râdeam.

-Încă un pahar te rog! cam la asta se limitase discuția mea cu barmanul.

A apărut apoi proprietarul, a început jocul seducției și, după câteva ore, am plecat acasă.

O săptămână mai târziu, am ajuns iar la tejgheaua aceluiași bar, tot cu Serena a mea. Barmanul, foarte atent, ne-a surprins:

-Un pahar de vin alb și o cola light?

-Da’ ce memorie buna ai!

-Păi cu prietena ta aici de față, sigur îmi fac target-ul la cola light.

Am râs și am început discuții mărunte. Era amuzant. Pub-ul se aglomera încet și devenea zgomotos. Din nou neplanificat, a apărut proprietarul. Câteva pahare de vin mai târziu, m-am întins peste tejghea și am cerut nota. Am schimbat câteva cuvinte cu barmanul și am vrut să plec.

-Ne vedem săptămâna viitoare! mi-a spus.

-Nu, nu ne vom vedea (Intervenția mea urma să fie peste o săptămână).

-De ce?

-Voi fi plecată din oraș o perioadă.

-De ce?

În prima fază, nu i-am spus de ce. Dar el a insistat și, în cele din urmă, i-am spus că peste o săptămână voi fi trecut printr-o intervenție la inimă. M-a privit mirat (eram deja obișnuită cu privirea aia gen „așa de tânără și cu probleme la inimă?”) și apoi mi-a spus să stau acolo, să nu mă mișc, și a dispărut în spatele barului. După un minut s-a întors, m-a rugat să întind mâna, mi-a pus ceva în palmă și mi-a închis pumnul.

-E talismanul meu norocos. Îl am de la mama. Promite-mi că mi-l aduci înapoi după ce ești bine.

M-am blocat. Nu mai trecusem prin așa ceva, nu știam cum să reacționez. I-am promis și am plecat. Până la mașină, îi repetam încontinuu Serenei: mi-a dat talismanul lui și nici nu mă cunoaște.. Era și vinul vinovat de blocajul meu verbal.

Intervenția a fost un succes. Am început să mă gândesc apoi cum să fac să-i returnez talismanul. M-am sfătuit cu prietenii mei de ceașcă și am ajuns la concluzia că cel mai bine ar fi să îl invit la o cafea; în pub ar fi fost prea gălăgie. Bun, zis și făcut: i-am obținut numărul de telefon și am stabilit să ne vedem azi la o cafea.

Tipul e minunat, a văzut lumea și are o gândire sănătoasă. Nici nu știu cum a zburat timpul. La sfârșitul întâlnirii am scost talismanul.

-Nu nu nu! Păstrează-l.

-Dar îl ai de la mama ta, e talismanul TĂU norocos.

-Am și altul. Păstrează-l cât mai ai nevoie și apoi dăruiește-i altcuiva.

Din nou am rămas fără replică. Am păstrat talismanul, talismanul MEU norocos.

Acum mă credeți că îngerii trăiesc printre oameni?

Despre relații și coafuri

După despărțire primul sfat primit a fost: Să nu cumva să-ți faci ceva cu părul!

Poftim? Eu căutam ghidul de supraviețuire post-despărțire și, în loc să primesc adresa anticariatului ce-l deține, eram sfătuită să evit vizita la coafor?!?! Ce prostie mai era și asta?

Se pare că nu e chiar așa o prostie; unele femei merg la coafor după o despărțire. O fac din pură răzbunare, evident: bărbații trebuie să vadă ce au pierdut! Astfel, femeile ajung să își schimbe radical coafura și culoarea părului.

Păi și nu e asta greșit: să te transformi în cea mai frumoasă variantă a ta după ce EL nu mai este lângă tine? De ce greșesc unele femei atât de tare? Oare nu ar fi fost o astfel de schimbare benefică, dacă nu chiar necesară, în cursul relației? Poate că da, ori poate că nu; chiar nu am răspunsul la întrebarea asta.

Eu am ales să trec prin perioada post-despărțire cu cartea-n mână (obiceiurile vechi mor greu). Nici prin gând nu mi-a trecut să fac o schimbare radicală. Schimbarea radicală o făcusem cu mai puțin de un an înainte de marele final. Eu, brunetă din naștere, cu părul virgin încă în fața vopselelor, m-am prezentat la salon și am spus: Vreau să fiu blondă, azi. Și am fost! Evident, părul meu nici azi nu este fericit de alegerea făcută, având în vedere ce a însemnat schimbarea asta pentru el. Drept răzbunare pentru ce i-am făcut, părul meu (despre care cred sincer că are personalitate proprie) lasă urme oriunde merg, dovezi bălaie incontestabile ale prezenței mele. Așadar, aviz amatorilor, nu-s bună de amantă, că las urme 🙂 .

Despre mine cred că nu sunt nici pe departe ca alte femei. Prietenul meu de ceașcă mi-a spus azi: Tu ești originalul, celelalte sunt copii. Clar, schimbarea asta a mea nu a influențat cu nimic rezultatul final al relației. Asta nu însemna însă că trebuia să redevin vechea-eu. Blondă și năpârlind, am mers înainte.

Sunt la începutul a ceva, nu mă pot pronunța încă, dar e fericirea în starea cea mai pură. Și mă bucură ceva-ul ăsta nespus.

Cred că e momentul să mă programez la coafor.

Non-sărbătorile mele

Încerc să înțeleg cum am ajuns eu așa „anti-sărbătoare”, total pe dos de tot ce se întâmplă zilele astea. Nu eram mereu așa; în ultimii ani m-am transformat. Anul acesta am ajuns la apogeu (cred).

De ce nu mai înseamnă nimic pentru mine Paștele, Rusaliile, Sfântă Mărie și Crăciunul?

În liceu eram destul de religioasă. Am avut chiar o perioadă în care nu puteam sta o zi fără să merg la biserică. Și viața mea era frumoasă. Apoi, în facultate, printre altele, am avut cursuri de teologie și viața mea nu a mai fost la fel. Cred că am ajuns să văd doar partea aia înțepată și comercială a religiei și m-a afectat atât de tare încât m-am îndepărtat… rău de tot. Trebuie să recunosc că un rol împortant l-a avut și fosta mea relație, religiile noastre fiind diferite.

Crăciunul trecut l-am depășit cu mult prea mult alcool. Bine, dar așa era în fiecare an. Numai că la cel ce a trecut nici măcar de ziua mea (a doua zi de Crăciun) nu m-am obosit să mă ridic din pat și să mă prezint la biserică. Iar eu mergeam mereu la biserică de ziua mea, indiferent cât de tare petrecusem cu o seară înainte.

Paștele ce tocmai a trecut nu a fost cu nimic mai special. Am ales să păstrez doar obiceiurile nou-formate și nu pe cele vechi de generații. Așadar: cafea cu lapte în Vinerea Mare, shoot-uri exact după Înviere (așa mai light, că sunt încă în perioada post-operatorie) și absență totală de la biserică. Săraca mama nu mai are putere nici să își dea ochii peste cap când mă vede așa .

Eu văd situația cu alți ochi: credința e în mine. Momentan nu simt nevoia să merg la biserică. Cu siguranță perioada asta va trece. Mi s-a spus că de vină sunt fețele bisericești ce mi-a fost dat să le cunosc. Mi s-a spus că nu am întâlnit un preot cu adevărat devotat și de asta sunt așa. Am răspuns că natura și, mai ales, munții îmi oferă calea de acces spre divinitate. Cred în Dumnezeu deoarece doar EL putea crea ceva așa frumos cum sunt munții.

Așadar, momentan, sunt exact unde simt că trebuie să fiu. Fericirea sărbătorilor o iau din faptul că îl ascult pe tata cum suna fix TOATE neamurile pentru a le ura „Paște fericit”, sâmbăta pe la ora 19:00 (anual începe pe la aceeași oră), Învierea și apoi shoot-urile alături de prieteni, cafeaua din duminica de Paște, fuga de acasă din a doua zi de Paște, când vin stropitorii. Nu mai simt nimic magic în preajma zilelor acestea, dar am un sentiment de confort în fața noilor mele tradiții mai puțin ortodoxe. Nu simt deloc nevoia de a merge la biserică, deoarece știu că mă voi enerva în momentul în care voi simți miros de cafea venind din altar, ori voi auzi preotul dând indicații administrative printre cuvinte de slavă. Iar de când nu mai merg nu m-am transformat într-o persoană rea ori de nerecunoscut. Sunt exact aceeași, doar cu o oarecare reticență când vine vorba de lucrurile sfinte.

În cele din urmă, mă voi întoarce la biserică. Sunt sigură! Poate va fi duminica viitoare sau poate peste 4 ani; nu știu. Până atunci mă alimentez cu frumusețea lucrurilor ce mă înconjoară.

O mică pauză

„Dacă ești happy și ți-ai reparat și inima, nu o să uiți de blog, nu?” m-a întrebat zilele trecute o prietenă.

„Nu, nu uit.”

Și nu am uitat, doar că… nu știu. Momentan nu simt nevoia să scriu. Poate pentru că sunt fericită sau poate pentru că am inima vindecată (aici fiecare înțelege ce vrea).

Sunt în perioada de recuperare post-operatorie. Sunt acasă. Plănuisem ca zilele astea să citesc cât mai mult. Cursurile ar fi trebuit să fie pe primul loc și apoi lectura de suflet. Am încercat, m-am străduit cât am putut… nu-mi iese.

În schimb, am început maratonul „Sex and the city” și e chiar ce are sufletul meu nevoie acum.

Despre noua mea inimă

Despre inima mea am mai scris aici. Observ acum că am scris tocmai în 3 martie, zi cu dublă-semnificație în familia mea: aniversarea căsniciei părinților și ziua în care bunica maternă a murit. Cred că nici nu am realizat asta atunci.

Azi, 15 aprilie, lucrurile sunt total diferite. Intervenția, care a avut loc în weekend-ul ce a trecut, a fost un succes. Deși mai trecusem de 3 ori prin asta, și știam ce mă așteaptă, mi s-a demonstrat că m-am grăbit eu să trag concluziile: a durat mult mai puțin și n-a durut cât de tare știam eu că doare.

Ultimele zile mi-au fost extrem de pozitive.

În spital am cunoscut doar oameni frumoși: infirmiere, asistente, rezidenți și doctori. Știu, vă dați ochii peste cap și spuneți că exagerez ori că mă plătește careva să scriu asta. Nu e așa! Am trecut printr-un exemplu de „așa DA” în ceea ce privește sistemul medical românesc. Mă motivează experința și mă face să-mi doresc să fiu și eu la fel pe când voi absolvi cursurile școlii postliceale și voi deveni asistentă.

Încă dinainte de internare, foarte multe persoane mi-au oferit sprijinul. Apoi, pe întreaga perioadă a internării, am fost contactată de cliente fidele ale magazinului, de profesorii de la postliceală, de foști colegi de școală cu care nu am mai vorbit de o grămadă de vreme, de colegi cu care am păstrat legătura, de colegii de la pensiunea unde lucrez în weekendurile de vară. Evident, familia și prietenii mi-au fost alături. M-a vizitat colega de muncă cu care vorbesc mult, dar pe care nu o cunoscusem personal până acum. M-a vizitat și un înger din cei declarați, fostă colegă devenită prietenă care, se pare, încă nu a făcut varicelă (deși bănuiesc că se va întâmpla în curând… long story).

Ei, și cu atâta lume care și-a rupt puțin din timpul ei, cum să nu-mi iasă operația? Atâtea minți care mi-au transmis gânduri bune puteau doar să participe la binele meu suprem, la sănătatea mea. Datorită lor, starea mea de spirit a fost în permanență una pozitivă. Nu am avut nici o emoție, nici o frică. Lor le sunt recunoscătoare și le mulțumesc! M-au făcut să mă simt ca fata din videoclipul melodiei „Another Chance” a lui Roger Sanchez, căreia îi crește iar inima după ce întâlnește persoana potrivită. Va multumesc!

Intrată în sala de operație, mi-am spus: Trebuie să trec prin asta pentru a fi bine; fericirea sunt eu. Promit că nu exagerez ori mint. Am ales să fiu pozitivă, m-am imaginat ieșind fericită din operație și așa a fost.

Scriam în 3 martie că îi voi cere cardiologului să mă vindece și de trecut, dacă tot are treabă pe acolo pe la corazon.. Cere și ți se va da.. Cardiologul meu, un om extraordinar, a „citit” el că e mai mult acolo decât o inimă bolnavă fizic. Cu siguranță a cârpit partea aia a inimii responsabilă cu trecutul. Nu știu cum a făcut-o, nu mă pricep, el e profesionistul, dar a făcut-o!

Unghii roşii pentru zile grele

În urmă cu câțiva ani am văzut un film ce se numea (şi sper să nu greşesc) „Ruj roşu pentru zile negre„. Filmul era despre o tânără femeie ce a trecut prin iadul cancerului mamar purtând mereu ruj roşu. Mi s-a părut foarte motivantă ideea şi mi-am propus să încerc şi eu ceva asemănător.

Natura m-a înzestrat cu buze groase şi nu mă prinde bine deloc rujul, indiferent de culoare; nu am purtat ruj niciodată. În schimb, îmi place la nebunie să am unghiile roşii.

În ultimii 2 ani, de unghiile mele s-a ocupat verişoara mea. Este foarte talentată şi nu-mi pot imagina să merg la altcineva. Doar că, de data asta, mă vedeam forțată să o fac. Vedeți voi, verişoara mea, aflată în a 40-a săptămână de sarcină, abia aştepta momentul cel mare. Eu mai aveam 1 săptămână până la internare şi vroiam unghiile roşii; dar nici nu mă străduiam prea tare să caut pe altcineva. Cu toata ruşinea, am sunat-o tot pe ea:
–Ce faci? Esti bine? Naşti?
A zis că e bine, bebe nu vine încă şi că mă aşteaptă.
Iuhuu, bucurie!!!

La ora 20:30 aveam unghiile roşii. În jurul orei 01:00 verişoarei mele i s-a rupt apa. A doua zi pe la amiază eram mătuşica micuței Sonia.

Când am aflat că a născut, era să leşin. Am avut instant un sentiment de vinovăție. Spre seară m-a sunat verişoara mea şi m-a liniştit. Era tare fericită că a născut, eu eram fericită penfru ea şi pentru unghiile mele roşii; povestea a avut un happy end deci.

Ajunsă la spital însă, am realizat că zilele alea grele la care mă aşteptam nu se vor mai concretiza. Surpriză: responsabilul fericirii mele din ultimele zile m-a vizitat, m-a încurajat, m-a îmbrățişat.

Iar m-a surprins viața! 🙂

A început

De aseară au început emoțiile mele. Am adormit târziu, am dormit prost şi apoi m-am trezit greu.

Mă credeam curajoasă, până azi pe la amiază când mă pregăteam să ies de la magazin:
-Să nu aprindeți magazinul! mi-am sfătuit colegele, având lacrimi în ochi. Chiar nu ştiu ce mi-a venit.

Până să pornim la drum, n-am avut stare. Un coleg de muncă, cu intenții bune probabil, mi-a trimis un mesaj în care mă întreba unde o să-mi petrec veşnicia în caz că, Doamne Fereşte, ceva merge prost. Evident, mi-a agravat neliniştea.

După ce am pornit la drum, m-am liniştit. Am descoperit că fericirea recent găsită a intrat în prelungiri, cu toată încăpățânarea mea de a o eradica din faşă (dar ahhh, e aşa de bine să fii fericit; cum să o eradic tocmai acum?!).

Unul dintre îngerii mei, care locuieşte în Cluj, nu m-a lăsat să-mi petrec banal seara. Deşi obosit, şi-a făcut timp să-mi prezinte oraşul noaptea. Vai câtă nevoie am avut eu de plimbarea asta: Clujul văzut de pe dealul Feleacului, la o temperatura de 4°C (Da, știu, 4 grade în aprilie?!! Asta era temperatura ce o indica mașina), în bătaia vântului şi cu muzica de la White Sensation pe fundal! Îi sunt profund recunoscătoare.

Am încheiat seara cu o poză neclară în fața spitalului şi promisiunea că data viitoare ne vom vedea în alte împrejurări.

Momentan stau chiar bine cu emoțiile; are şi fericirea rolul ei.

Fericirea mea

Cred că mi-e teamă de fericire. Mi-e teamă că o voi cunoaşte şi apoi va pleca, cum a mai făcut-o.

Ultimele 2 zile mi-au fost fericite şi-am simțit şi fluturi în stomac şi a fost tare bine. Dar mi-e frică şi aleg să fug. Iar „fuga” mea  este împărtăşirea informației. Aleg să spun cu voce tare că sunt fericită pentru că ştiu că atunci când fac asta îmi atrag singură ghinionul.

Deci DA: am fost fericită 2 zile, cu fluturi şi tot tacâmul. Si DA: NU voi mai fi. Pentru că e mai bine aşa…

Aiurea mai e şi maturitatea asta: nu te mai arunci aşa uşor în gol când nu vezi plasa de siguranță.

Prietenii de ceașcă

În haosul ultimelor zile mi-am format un nou obicei, foarte foarte plăcut. (Aproape) În fiecare dimineață îmi servesc cafeaua alături de doi prieteni ce m-au primit în viața lor. Mă trezesc de dimineață bună, fug la cafenea pentru porția zilnică de bunădispoziție și cafea, apoi îmi încep haosul organizat în care singură m-am băgat (și-mi place, numai că trebuie să mă plâng și eu un picuț că vai ce greu mi-e!, altfel parcă n-ar avea sens să trec prin el  🙂 ).

Diminețile acestea petrecute în spatele ceștii de cafea, alături de cei doi prieteni, m-au făcut să-mi întăresc convingerea că, într-adevăr, viața îți pune înainte exact ce ai nevoie. Iar eu aveam nevoie de compania lor, cafea bună și cornulețe cu ciocolată.

El este un vechi prieten despre care mereu am spus că e cel mai bun om de pe fața pământului. Ne cunoaștem de vreo 5-6 ani. Este genul acela de prieten disponibil la orice oră, care știe mereu să facă haz de necaz. Nu cred că l-am auzit vreodată înjurând (pe când mie îmi zboară porumbeii destul de des – încerc să mă corectez – ). În ultima perioadă m-a condus de câteva ori acasă în noua lui mașină, subiect numa’ bun de bârfă în rândul vecinilor de la bloc: na, uite și pe asta, nici n-a scăpat bine de celălalt și hopa cu unu’ cu o mașină mai jmecheră.

Pe ea am cunoscut-o datorită lui. Din vedere o știam, dar nu personal. Este o femeie foarte frumoasă, căsătorită și cu bebe pe drum. Tot auzeam că e minunată, apoi am cunoscut-o și m-am convins. Este o femeie atât de pozitivă că te molipsește. Când râde, râde și cu ochii. Citește mult și este o bună cunoscătoare a oamenilor. O cunosc de prea puțin timp, și totuși parcă de mult. Mi-e tare dragă. Mi-a dăruit o carte, cel mai de pret dar pe care puteam să-l primesc eu – iubitoarea de cărți.

Azi scriu pentru ei, prietenii mei de ceașcă. Le mulțumesc că au apărut în viața mea când aveam atâta nevoie de ei și declar oficial că fac parte din grupul îngerilor mei!