Cel mai mare dușman al meu.. sunt eu. Analizez și reanalizez, calculez, observ și nu știu să tac. Nu știu să uit, nu știu să iert. Nu vreau să învăț din zilele ce le-am trăit și refuz să văd exemplul altora. Eu sunt ca vântul al cărui nume l-am adoptat, eu sunt Enbata. Erup din senin și mă potolesc la fel de repede. Probabil, de cele mai multe ori, fac ravagii. Deseori, nu-mi pot stăpâni emoțiile nici când vine vorba de cei dragi, deși, teoretic, în fața lor nu ar trebui să mă prefac.
Vezi tu, noi n-am fost prea iubitori și nu ne ziceam prea des că ne iubim, nu ne reaminteam că suntem mândrii unii de ceilalți și nici nu ne prea îmbrățișam. Așa am înțeles eu că trebuie să fie partea asta cu sentimentele.
Iubirea
L-am cunoscut la 19 ani, 10 luni și câteva zile. Nu împlinisem 20 și deja eram iubita lui. El a spus primul „Te iubesc” și abia apoi am avut și eu curaj să o fac. Nu a fost însă prea afectuos, așadar mă aflam într-o situație cunoscută. Asta a fost iubirea noastră, exact așa cum știam că trebuie să fie! Șapte ani mai târziu, când a plecat, am învățat ce sunt suferința, neliniștea, frustrarea și emoțiile negative. Treptat, cunoscând și alți bărbați, am experimentat afecțiunea în forme în care nu știam că există în afara ecranelor.
Suferința, neliniștea, frustrarea și emoțiile negative
A spus că pleacă și m-am blocat. N-am plâns, nu l-am implorat să rămână, nu i-am tăiat cauciucurile ori i-am făcut crize pe la birou. Am mers acasă și am plâns, noapte după noapte..câteva luni. Ziua zâmbeam, eram puternică și optimistă. Dar apoi seara, când eram singură în liniștea și întunericul camerei mele, plângeam până adormeam (dacă adormeam). Părinții mei credeau că am depășit foarte bine despărțirea. Puțini sunt cei ce știau ce simt cu adevărat. Nu mi-am manifestat deloc furia și nici frustrarea. Le-am ținut toate în mine. Și-au fiert acolo trei ani, deși m-am vindecat mai repede de amintirea lui.
De Anul ăsta Nou, când toată lumea și-a propus să slăbească, să economisească și să se lase de fumat, eu mi-am dorit doar să nu mai tac. De aveam să mai iubesc vreodată, să fac exact ce-mi vine: să îl sărut când simt și unde poftesc; să-i spun prima că-l iubesc. Mi-am promis să nu mai țin în mine frustrările, fricile și emoțiile. Și nu am mai făcut-o. N-am știut însă că așa voi deveni propriul meu dușman și asta doar pentru că n-am apucat să învăț cum să nu tac fără să supăr. Încă învăț, dar încă greșesc. Vinovăția de după doare mai tare decât supărarea de dinainte.
Iubindu-l pe H, m-am îndrăgostit de EL. Oooo, și EL e tot ce-am vrut și am visat și chiar mai mult! De-o va cunoște pe Enbata, mă tem că-l voi speria. Dar și dacă nu se sperie, promit să-l iubesc pe bărbatul ăsta cum nu a mai iubit nimeni niciodată!
Enbata 