Marea, stelele și el nu-s pentru mine

Când mă așteptam cel mai puțin, în viața mea a intrat un bărbat care avea toate răspunsurile pe placul meu. Am fost atât de prinsă cu prezența lui în viața mea încât am abandonat mai tot ce-mi provoacă plăcere. La foarte scurt timp de la inițierea relației, am luat decizia să plecăm în concediu împreună. Mereu am acuzat cuplurile alea recente ce pleacă în te miri ce țară după o lună de relație. Surpriză, și eu am făcut la fel! De fapt, de aici a și pornit relația: de la ideea de concediu. Când am cumpărat biletele nici măcar nu ne sărutaserăm.. când ne-am întors în țară, mă săturasem. Am mers într-un grup mai mare în care numărul de perechi depășea numărul persoanelor singure. Ne-am zis că e mai amuzant așa și ne-am recomandat ca fiind un cuplu proaspăt. N-am fost un lucru dificil, ne plăceam. Am stabilit de la început că relația noastră se va termina după întoarcerea în țară. Pe parcurs mă gândeam că ar putea ieși ceva fain din tot experimentul și, poate, chiar nu va mai fi cazul despărțirii.

Sentimentul acela de a aparține a ceva e unic. Acolo eram iubita lui. Mâna mea era în mâna lui. Sărutul lui îl doream și când nu era lângă mine, prezența lui mă completa. Dar simțeam că nu e suficient.

19eb17314d1b7c6d8b3ad27fb55ab8a1Într-una din seri, printre altele, am trăit-o și pe asta: malul mării, stânci, stele, două pahare de vin și o pătură. Pe mare, un vapor sclipea în depărtare. M-a dus cu gândul la Titanic (ar fi trebuit să fie un moment romantic și eu mă gândeam la oamenii ăia săracii cum într-o clipă au ajuns să privească aceleași stele pe care le priveam eu acum, dar din apele înghețate). Am încercat să îmi revin, să îmi aduc înapoi gândurile pe stâncile pe care eram.

La ce te gândești? m-a întrebat.

La Titanic.

Eram seacă și îngândurată. Toata seara aceea ar fi putut fi perfectă. Dar eu tocmai îmi dădeam seama că el nu e EL. Adică devenisem sigură de asta (pentru că îmi dădusem seama mai repede). Dar eram în Italia, totul era minunat în jurul meu, iar eu eram tristă. Eram tristă că el nu e EL. De ce nu poate fi el?? Ar fi fost atât de simplu!

Ciudat mi se pare că, deși a trecut abia o săptămână de la seara aceea, în amintirea mea sunt singură. Pe el l-am exculs, de parcă nici nu ar fi fost.Dar dacă nu ar fi fost el, eu nu aș fi ajuns acolo. Cu toate astea, l-am exclus din amintirea mea.

Aș mai fi stat în seara aceea pe stâncile de care marea se lovea violent. Dar mi-era frig și vinul se terminase. Aș fi dormit acolo, aș fi rămas cu gândul la Titanic toată seara, dacă acolo vroia să-mi zboare. Dar el mă trăgea înapoi în realitate și eu vroiam doar în visare.

În seara aceea i-am spus că, deși speram, nu putem continua.

Se aștepta.

Ține-mă tu, te rog!

9ddb2b06496e1639626077ce287856e1Brațele tale nu mă țin în siguranță. Nici nu ar avea cum. Cândva, brațele lui mă fereau de vânt și ploi și tot ce era rău în jurul meu. Nu-l ajungi, e imposibil.

Brațele tale mă strâng pe mine și fluturi și poezie. În brațele lui încăpeam doar eu și nu era loc de dulcegării acolo.

Brațele tale sunt strânse și mă ții în ele cu forța și frică că aș putea oricând să plec. Brațele lui erau lejere și m-ar fi lăsat oricând să plec. Dar n-am plecat. S-au desfăcut ele și s-au îndepărtat.

De brațele tale aș fugi, dar nu pot. Sunt strânse și sunt tot ce am acum. Sunt bune.. momentan. Ce trist e „momentan”-ul ăsta! Nu așa ar trebui să fie, dar așa este. Sunt în brațele tale, cu gândul la brațele lui.

Sunt în brațele greșite.