Nu mai pot ține prea mult secretul ăsta

Zilele trecute am dat peste o notă din telefonul meu. Am scris-o în aprilie și am uitat complet de ea. Astfel de note găsesc mai mereu prin agende ori hârtiuțe prin poșete. Mă tot gândesc că ar fi bine să mă ambiționez o dată pentru totdeauna și să le adun pe toate sub aceeași copertă.

75afe22212b503d0085aa178412b8117

Nota asta m-a emoționat în mod special. Așadar visez eu de mult să-i lovesc ușor fruntea unui el până-și deschide ochii. Tot ce inima poftește, mintea dictează și mâna scrie:

Să fi visat? Să fi fost ieri?

O plapumă și o pătură ne serveau drept saltea. Două perne de culori diferite erau atât de aproape de noi, dar fără folos. Eu îmi așezasem capul pe brațul lui. O altă plapumă mai subțirică avea rolul să ne acopere. Sursa mea reală de căldură era el de fapt. Din unghiul acela vedeam perfect cireșul de afară a cărui flori se uscaseră. Se crăpase de ziuă. Vrăbiuțelor ce și-au făcut cuib taman în gaura de aerisire de pe peretele bucătăriei nu le mai tăcea pliscul. Mă durea spatele, dar ce să-i faci dacă fix acolo ne-a furat somnul?

Trupu-i era ud. Chiar nu am înțeles cum poate cineva să transpire atât în somn. Mereu îmi băltea patul. Incomod, dormea. Nu era corect ca numai eu să fiu trează, așa că l-am lovit ușor cu arătătorul pe frunte până a început să clipească.

-A, ce bine, te-ai trezit!

A reacționat bine. Ar fi putut să se enerveze.

-Ne mutam și noi în pat?”

6ad59778b527e2af3c65284df6da8473

Am atâtea povești începute și atâtea personaje închegate încât încep să cred că au o viața a lor și se cer scoase din mintea mea. Am nevoie de mai multă motivație și nu știu de unde să o iau.

Hopa, tu credeai că tot ce scriu e despre mine?

Anunțuri

Am poftă de-un el.. dar să fie ultimul

Mi-e dor să sărut trupul unui bărbat pe care-l iubesc. Încă nu iubesc, dar mi-e dor să o fac. Să mă ascund sub brațul lui și să rămân acolo, fără aer, până simt că toate relele zilei s-au risipit. Mi-e poftă să mă trezesc lângă un el adormit. Să-i studiez chipul și apoi să-i lovesc ușor fruntea cu degetul până-și deschide ochii.

-Ești treaz, ce bine!

Mi-e dor să fiu sărutată, să fiu ținută în brațe, să mi se șoptească dorințe murdare la ureche.

Cu drag privesc oamenii îndrăgostiți, dar fericirea lor nu mă hrănește câtuși de puțin.

Mi-e poftă de un el pe care să-l iubesc până la capăt. Eu când iubesc, o fac cu tot trupul și din toată inima. Vreau fluturi în stomac și tot tacâmul. Poate meniul ăsta se servește doar până la o anumită vârstă, dar eu nu sunt încă dispusă să renunț la speranța asta.

Mi-e dor să iubesc un bărbat ce mă iubește nemărginit. Nu am mai trecut prin asta, dar știu că mi-e dor să o fac.

Abia aștept momentul acela când voi realiza că toți pașii mei m-au condus înspre el.

00a578321b2f043e63bdf126c73dc8bb

Când mintea și inima nu rostesc aceleași cuvinte

De două ori am oferit răspunsuri ce m-au forțat să cotesc brusc în loc să merg mai departe. De ambele dăți răspunsurile nu se potriveau cu sentimentele mele. Mândria, orgoliul și tema m-au împiedicat să dau răspunsurile ce inima mea săraca le urla. Doar că vocea rostește doar ce-i spune mintea că are voie.

Prima dată aveam 16  ani. Eram la un Revelion organizat de primul meu iubit (care mă părăsise fără vreo explicație de aproape un an și după care plânsesem, efectiv, în fiecare seară de atunci) și prietenii lui. Am mers acolo cu sora mea. Chiar pe la începutul serii, după îndelungi priviri, el a venit la mine și m-a întrebat ce vreau de la noi. Cu o voce nesigură, i-am spus că îmi doresc să fim prieteni. El m-a privit adânc în ochi, m-a prins de brațe și m-a întrebat:

-Ești sigură?

-Da, am zis fără să clipesc.

-Bine! și a plecat de lângă mine.

Până la miezul nopții își găsise deja parteneră.

Am suferit încă un an după asta.

A doua ocazie  ce mi-a schimbat total viața a fost cam pe vremea asta în urmă cu doi ani. Eram despărțiți deja de mai bine de jumătate de an când ne-am văzut în biroul lui. Fusese plecat din țară în săptămâna precedentă și, spunea, a avut timp să se gândească în liniște la ultimele luni. Eram în picioare și el în genunchi, mă ruga să nu plec. Dar mie-mi tremurau picioarele și mi se pusese un nod în gât. Ochi-mi sclipeau și-mi era frică să clipesc știind că, dacă o fac, lacrimile ar fi curs șuvoi.

-Te așteaptă cineva acasă, pe mine nu. Nu-ți bate joc și de ea.

-Nu pleca, te rog.

Am ajuns până în hol. El m-a prins din urmă.

-Te rog!

L-am sărutat și habar nu am de unde avusesem forța să mă dezlipesc de el, dar am făcut-o și am plecat. Mi-era atât de frică de faptul că el mă vroia doar așa, pentru ultima dată, încât am zis că nu o să-i mai cad încă o dată în plasă. Despărți fiind, nu ar fi fost prima dată. Ajunsesem tocmai eu să fiu amanta.. după 7 ani în care fusesem oficiala. Am considerat acela momentul meu de mândrie și am pus piciorul în prag. Mi-a spus apoi că, dacă în acea seară nu aș fi spus nu, ne-am fi împăcat; se întorsese hotărât și mă vroia. Se pare că totuși nu suficient; nu a luptat mai deloc contra răspunsului meu. Cu toate astea, am rămas cu întrebarea: cum ar fi fost dacă..

52caa4d4be605797397891b59a4ba918

Vreau să primesc șansa unui astfel de moment. Am curajul să dau răspunsul corect, dar n-am ocazia. Bărbatul ăsta a fost sincer încă din prima zi. Am fost și eu o perioadă, dar, pe parcurs, răspunsurile mele nu se mai asemănau cu sentimentele. Drumurile noastre se intersectează altfel acum. El e însoțit. Nu știu cât de serioasă e treaba. Însă, indiferent de reacția lui, știu că nu o să mă mai întreb toată viața cum ar fi fost dacă i-aș fi spus cu adevărat ce simt.