Pentru că nu mai cred în iubire adevărată..

..sunt constrânsă să iubesc în serie. Sincer și exclusiv până la următorul. Nu am fost mereu așa, însă așa sunt acum. Și pentru că nu mă pot opri din iubit, nu înseamnă că nu sunt vrednică de iubire.

Confund tot mai des semnele ce le primesc. Pentru mine complimentele primite sunt fie în glumă, fie exagerate, fie propuneri indecente. În viziunea mea, un compliment ascunde mereu o poveste întunecată. Un prieten mi-a adus odată o prăjitură și, după ce i-am mulțumit, am încercat să îi sugerez că nu sunt disponibilă.. pentru el.. doar el era amicul meu. Am intrat în pământ de rușine când mi-a explicat că tot mai des femeile confundă galanteria cu avansurile.

Iubesc până la primul compliment. Dacă tipul îmi place, mă prefac că nu-l aud. Dacă tipul insistă, mă retrag. Nu am făcut-o doar o dată și nu cred că mă voi opri prea curând. Sunt singură pentru că nu pot face față unor complimente. Hilar, mda. Pentru că nu pot să înțeleg dacă sunt reale sau ascund o intenție ce sugerează că, de fapt, nu sunt vrednică de iubire. Am realizat asta azi când el mi-a spus că e momentul să fac un salt de încredere și mintea mea procesa acest îndemn ca fiind doar o replică de tăvălit. Trist!

Nici măcar nu erau ei de vină..și eu care îi acuzam pe TOȚI!

Am fost cerută în căsătorie

Am fost cerută în căsătorie o singură dată.. și am acceptat. Era o glumă, am luat-o amândoi ca atare. Ne știam de o lună și jumătate când, în Ajunul Anului Nou, mi-am pierdut inelul. L-a găsit el, s-a pus în genunchi și m-a cerut în căsătorie. Aveam 20 de ani și 5 zile. Purtam o rochie mulată și minusculă cu imprimeu leopard și cizme din piele întoarsă maro. În urechi aveam cerceii de aur a mamei (a fost singura dată când i-am purtat) care mergeau de minune cu șnurulețul metalic auriu de la decolteul rochiei. El purta costum negru și o cămasă portocalie. Se întâmpla în casa părinților mei, în camera mea, în fața Serenei care filma. Glumea. Glumeam și eu cu răspunsul; pe atunci nu-l iubeam încă. A fost primul bărbat din viața mea. Am rămas împreună șapte ani..șfârșitul îl știi. Nu m-a mai întrebat niciodată. Nu cred că a mai făcut-o vreodată de atunci.

Sunt martora vieții de familie a surorii mele zilele astea: două fete mici și un soț. E mereu în priză. Mă uit la tabloul acesta și eu nu mă văd protagonistă într-o astfel de imagine. Ajung să cred că a fii soție și mamă pur și simplu nu-i de mine. Nici măcar în filmul ăla cu nunta nu mă văd. Mama zică că am o gândire cam defectă și tot a doua zi aude la horoscop că anul ăsta SIGUR mă mărit. Tata insistă că e treaba mea și nu se bagă, dar parcă tare bine ar fi de mi-aș găsi și eu pe unu’ să mă mărit, să scape de-o grijă.

Cândva visam mult la asta. Mi-a luat un timp până să ajung să îmi doresc copii și, când am ajuns acolo, a fost prea târziu. (aproape) Tot ce îmi doream eu a devenit realitatea altei femei. Am hotărât deci să nu mai visez, căci visele mele se împlinesc în viețile altora.

Am fost cerută în căsătorie o dată.

S-a pus în genunchi.

Am spus DA.

Vis (aproape) împlinit.

PUNCT!