Visez frumos cu ochii deschiși

Există două locuri, imaginare, în care ajung să mă refugiez uneori.

Primul, și cel mai des vizitat, mereu în vis, este reprezentat de o casă veche țărănească pe care eu am vizitat-o, o singură dată, în copilărie. De fapt, cred că în realitate nici nu era o casă, erau bârnele rămase dintr-o șură bătrână atunci, pe un deal mic în pustiu, la marginea satului bunicilor. Am mers acolo cu Nănașu, la cules de mere, într-o zi de vară. Era foarte cald și pic de umbră. În jur totul era uscat. Nu știu de ce mi-a rămas locul acela întipărit în memorie. Nu am mai mers niciodată acolo și sunt convinsă că nu mai există.

În visul meu locul e mult mai viu decât îl văzusem. Șura e, de fapt, o casă de vară în mijlocul aceluiași pustiu, pe acelaș deal mic. Casa este orientată cu spatele la drum. Lângă casă, merii sunt mari și țin o umbră binevenită în zilele fierbinți. De meri stă legat un hamac în care eu stau și citesc. Hainele sunt puține și de prisos. Nu e nimeni acolo, sunt doar eu. Și e bine!

Image

Pe al doilea loc îl visez cu ochii deschiși. Nu există, nu încă. Este fereastra casei mele (eu locuiesc la bloc), fereastra de la etaj. Fereastra asta a mea are un pervaz lat pe care stau o saltea, o pătură pufoasă și câteva perne. Lângă fereastră este o măsuță rotundă pe care stă o cană plină cu cantitatea potrivită de lapte, cafea și zahăr. În compania cănii este o carte ce abia așteaptă să fie citită. În fantezia mea, e locul cel mai comod din lume. Fereastra îmi dezvăluie, pe partea cealaltă, un copac frumos. Printre crengi se văd curtea casei, copiii mei jucându-se alături de soțul meu și o pădure în depărtare. Familia mea imaginară, în lumea mea imaginară.

ImageCasa aceea în pustiu nu o pot aduce înapoi, a dispărut, dar va fi mereu a mea, în vis.

Fereastra este însă o fantezie ce poate fi transformată în realitate. Și va fi reală, alături de familia pe care mi-o doresc, alături de viața pe care mi-o doresc.

Simt că urmează zile frumoase.

Anunțuri

Ingredientele mele pentru o dimineață perfectă

Îmi propusesem la începutul săptămânii să fac în așa fel încât toate zilele de acum să-mi fie frumoase. În fiecare dimineață să mă trezesc cu gândul că urmează o zi minunată. Și a funcționat, în cea mai mare parte. Azi însă, azi a fost o zi frumoasă de la A la Z.

Ce am descoperit este că cel mai mic detaliu îți poate schimba radical ziua. Pentru mine acel detaliu a fost muzica.

Hotărâsem de ieri că voi ieși la o cafea cu Serena a mea. Noi vorbim zilnic, și ne vedem zilnic, dar mai mult în treacăt. Nu prea ne iese nouă treaba asta cu cafeaua. Nu avem timp, nu ne permit joburile.

Am ales o cafenea în care eu fusesem o singura dată, în seara primei discuții ce menționa despărțirea. Acolo am tras ultimele concluzii, la un ceai, într-o seară de noiembrie când ningea pentru prima dată. Mi-era ciudat să intru acolo, să trec pe lângă masa aceea. Sunt destul de atașată emoțional de unele locuri. Am ales o altă masă, mai aproape de geam. Îmi place să-mi beau cafeaua în localuri luminoase.

Am comandat și am început povești mărunte. Cafeneaua tocmai se deschisese. Ne-a servit un băiat drăguț care apoi s-a întors în bar si a pornit pe TV-ul din local un videoclip. Era Hardwell Live @ Tomorrowland 2013. Mi s-a făcut pielea de găină. Muzica m-a dus cu gândul direct la un anume apres-ski  din Les 2 Alpes (Alpii Francezi), și deci la Les 2 Alpes în general.

Trebuie să menționez că pentru mine Les 2 Alpes reprezintă  fericirea în starea cea mai pură. Este locul în care eu m-am descoperit, sus de tot, deasupra lumii. Eram doar eu și muntele, pe o pârtie superbă. Mi-am dat seama atunci că suntem și noi oamenii o operă de artă, precum munții. Cred că atunci m-am iubit pentru prima dată. Sentimentul acela m-a marcat. Ori de câte ori închid ochii și mă văd acolo, mă cuprinde o anume liniște.

1451960_729685257051342_128650995_n

Mi-am petrecut ultimele 5 concedii de iarna acolo, mereu in a 2-a săptămână a lunii ianuarie, mereu în aceeași companie. Am păstrat grupul chiar și anul acesta, în ciuda despărțirii mele de EL. Acolo am ales să întrerupem despărțirea, în favoarea unui ultim concediu de cuplu, și a fost bine. A fost neschimbat. Ce ne rezervă ianuarie 2015, nu știu. Dar cu siguranță EU voi fi acolo alături de Serena a mea.

Așadar: cea mai bună prietenă, cafea delicioasă, muzică din ținutul fericirii; ingredientele pentru o dimineață perfectă și apoi o zi pe măsură!

Nu e chiar așa de negru dracu’..

81673a802c05c9b4ff5434fa75d4334d

Se spune că toate lucrurile se întâmplă cu un scop, chiar dacă acesta nu este prea evident la început; că în orice rău este și un bine. Dar noi ne concentrăm atât de mult pe partea rea încât nu vedem binele; cel puțin nu la început.

Recunosc, nici eu nu văd încă binele situației în care mă aflu, dar nu despre asta vreau să scriu azi.

În zilele mele cele mai grele eram atât de abătută încât, efectiv, nu-mi amintesc aproximativ 2 săptămâni din acea perioadă. Existam, dar nu funcționam. Spre norocul meu, mi-au sărit în ajutor mulți îngeri. Printre ei, un anume înger a avut grijă să fiu „prezentă”. Ori de câte ori mă vedea cu privirea departe, mă striga; era mereu cu ochii pe mine. Și dacă nu era acolo lângă mine, le cerea altora să mă țină ocupată. Nu mă lăsa să cad pe gânduri, nu-mi permitea să mă afund în suferința mea.

Fiecare ajungem în viață să jucăm rolul de înger. Când va veni vremea mea, dacă nu a venit deja, vreau să pot ajunge la înălțimea îngerilor mei. Meseria asta de înger nu vine însă cu fișa postului gata întocmită și trebuie improvizat, mult. Unora le iese mult mai bine decât altora.

Mi-e frică de lipsa mea de talent. Eu nu știu să dau sfaturi pline de înțelepciune, ori să las oamenii să plângă în voie pe umărul meu. Eu reușesc, cumva, să văd partea amuzantă în fiecare situație. Și poate rănesc, sau bag cuțitul mai adânc în rană; deși nu mi-e asta intenția. Mă înneacă râsul deseori imaginându-mi fel de fel de situații stupide și mult mai grave decât cea prin care trece cel de lângă mine. Intenția mea este să facem împreună haz de necaz, să ajungem la concluzia că nu e chiar așa de negru dracu. Nu știu dacă îmi iese, sau dacă ajută, dar doar așa știu EU să procedez.

Îngerului meu de atunci îi dau azi un sfat (și promisiunea că mâine vom râde):

Când viața îți dă lămâi, nu le arunca, nu le da mai departe. Fă limonadă!

Image

Am nevoie de tine! Sau nu?

Am dezbătut azi, de două ori, același subiect. Eu am jucat și rolul de protagnistă, dar și cel de „psiholog”.

Image

Să fie adevărat? Chiar ai nevoie de altcineva pentru a simți că tu ești tu? Cu siguranță nu! Cred însă că, cel puțin o dată în viață, fiecare ajungem să credem asta.

Eu am fost (sau poate încă mai sunt) în această situație. Refuz, din toate puterile parcă, să merg mai departe. Dar de ce? mă întreb. De ce mi s-a întâmplat mie?

– Greșit! Întrebările acestea nu-și au rostul; mi-a deschis azi ochii un amic. Întreabă-te la ce anume refuzi tu să renunți, de ce-ți vine așa greu?

– Păi nu pot renunța la el; am nevoie de el pentru că este sufletul meu pereche, suntem la fel noi doi, sunt EU când sunt cu el…

– Prostii! Gândește-te bine!

Și m-am gândit. M-am gândit bine. Nu era asta, nu ideea că nu îl mai am pe el doare; de fapt oamenii nu aparțin unii altora precum proprietățile. Doare, de fapt, ideea că o dată cu sfârșitul relației am simțit că am pierdut TOT: dragostea lui, prietenia lui (asta pentru că eu refuz, momentan, să păstrăm legătura), statutul de iubită, cercul de prieteni (cu tot ce presupune asta: excursii, petreceri, evenimente), siguranța financiară, poziția socială. M-am trezit singură și fără nimic. Și sentimentul de dependență a apărut instant: am nevoie de el!

Image

Aceeași dependență am descoperit-o, în linii mari, și în viața unei prietene. Și ea are nevoie de EL în viața ei. Dar situația diferă. EL nu a fost niciodată, cu adevărat, în viața ei. Iar ea își refuză fericirea alături de un altul, aștepând ca EL să o dorească. Și ea știe! Nu e dispusă, însă,  să renunțe la dependența față EL. Nu încă.

Dar, atât eu, cât și prietena mea, nu avem nevoie de EL, oricare ar fi EL. Știu asta!

Eu știu că am nevoie să fiu fericită alături de mine. Să învăț să mă iubesc cum până acum am uitat să o fac. Să mă ocup de dorințele mele, de ceea ce mă împlinește. Abia apoi, abia după ce învăț toate acestea, pot să-l las pe el, oricare ar fi EL, să-mi țină mâna în palma lui.

Image

Hoțul de cărți

Curiozitatea este, de cele mai multe ori, constructivă. Zilele trecute am citit un articol, Curaj dincolo de cuvinte, despre un film. Atât de curioasă m-a făcut articolul încât nu am mai putut aștepta o seară de week-end pentru a viziona acest film.

Filmul se numește „The Book Thief” („Hoțul de cărți”; titlul nu este tradus corect pe afiș). Nu o să-l povestesc, nici măcar în linii mari. Pot să spun doar că m-am bucurat dar am și plâns (mult) alături de personajul principal.

Image

Vă rog, vă rog mult, vizionați filmul!

E unul din acele filme care trebuie văzut! (la fel cum e Viața lui David Gale”)

Image

Observ  că afișul spune 28 februarie 2014 (iar noi suntem încă înaintea acelei zile), dar l-am vizionat online, deci bănuiesc că e legal.

Artificii

Prima dată am scris în 2010. Eram în avion și era noapte. Mă întorceam din vacanța în Hondarribia, Țara Bască. Până acum, a rămas singura dată în care am zburat noaptea. Avionul nu era plin, așa că am stat singură pe 3 locuri. Luminile nu s-au stins pe perioada zborului. Eu văzusem în filme că se întâmplă asta; așteptam chiar să mi  se  aducă o pernă.  N-a fost așa. Era zgomot și era lumină. Din obișnuință, m-am așezat la geam. Nu vedeam tare multe: luminițe sclipitoare adunate împreună marcau zonele populate deasupra cărora zburam. Era tare plictisitor zborul acela. M-am uitat iar pe geam, de parcă așteptam ceva. Jos, sub noi, era un oraș la marginea mării. Orașul era clar în sărbătoare. Am văzut artificii jos, pe cer fiind eu. Pentru prima dată artificiile erau la picioarele mele, și nu eu la picioarele lor. Simțeam că trebuie să vorbesc cu cineva depre asta, dar eram singură. Nimeni nu se uita pe geam, nimeni nu vedea artificiile!!! Mi-am băgat capul între scaunul meu și geam; în spatele meu era un băiețel.

Pst, pst!! Uită-te pe geam, se văd artificii! i-am șoptit.

S-a uitat. Avea o privire plictisită: Bineee, mi-a spus.

Dar, sunt artificii.. am răspuns eu, dezamăgită că nu-mi împărtășește entuziasmul.

Valparaiso's Bay and the fireworks show they do every new year

Curând nu le-am mai văzut. Nu am mai văzut nici luminițe. Trecuse maxim o oră de când eram acolo sus; urmau alte două. Mi-am căutat în poșetă ceva și am simțit un parfum puternic. Venea de la un carnețel ce-l aveam la mine. Cu ceva timp înainte, sticluța mea cu parfum se spărsese în bagaj (la întoarcerea dintr-o altă vacanță). Printre lucrurile pe care se scursese parfumul era și acest carnețel. L-am scos să-l miros. Același parfum îl avea și sora mea, dar fiind însărcinată, nu-l folosea. Așadar, pe perioada vacanței mele în Hondarribia, am folosit parfumul ei. Carnețelul meu mirosea acum a vacanță. Inevitabil, m-am gândit și la ziua aceea la far.

Am scos un pix și am început să scriu. Am scris despre ziua aceea, de felul în care vântul atingea iarba, de valurile care se spărgeau de stânci. Mi-am imaginat doi tineri care priveau în larg și-și imaginau cum ar fi  viața împreună.  Am scris despre cum cei doi, amândoi implicați în relații de durată cu alte persoane, s-au lăsat conduși de impulsul momentului, au uitat de viețile lor și de promisiunile făcute altora, și au gustat din plăcerile trupului acolo, pe o cărare la marginea oceanului, lângă Farul Higuer din Hondarribia.

La un moment dat o doamnă s-a așezat pe primul scaun din cele 3 pe care le ocupam, pentru a purta o discuție cu domnul de vis-a-vis. Eu eram întinsă comod. Mi-a ridicat picioarele, s-a așezat, a pus picioarele mele pe ale ei și a început să mi le maseze. Stai liniștită scumpo, mi-a zis. Împreună, cei doi au început o discuție despre viețile lor în Spania.

Nici nu mi-am dat seama cât de repede au trecut următoarele 2 ore de zbor. Am umplut câteva file din carnețelul parfumat. La sfarșitul textului am scris data și mențiunea „în avion”.

Păstrez foile acelea, deși le-am transcris, și corectat de câteva ori între timp. Evident, nimeni nu a citit ce am scris eu atunci. Și nici ce am mai scris de atunci. Dar poate, într-o zi, voi găsi curajul de a lăsa pe cineva să facă asta. Cred că trebuie să fiu EU pregătită să fac acest pas.

Un semn!

În ultima vreme am citit mult. Mult mai mult decât obișnuiam. Am căutat răspunsuri ori semne, orice să mă țină pe linia de plutire. O clientă mi-a recomandat „The Secret”. Nu am avut răbdarea să o citesc, am ales filmul; mi s-a părut mai ușor de urmărit. A fost prima dată când am ales filmul, în defavoarea cărții.

A doua zi am returnat cartea și apoi am ieșit la o cafea cu un prieten. El era însoțit de o amică și un prieten. La masă se vorbeau chestii mărunte, nu eram neaparat atentă la discuție; eram încă în perioada în care cădeam foarte des pe gânduri.  Mi-a atras atenția însă discuția ce s-a pornit între cei doi pe care abia îi cunoscusem. Vorbeau de legea atracției. Eu citisem (puțin) și apoi vizionasem „The Secret” tocmai cu o seară înainte. Un semn, mi-am spus. Cu o seară înainte vizionam un film despre legea atracției, apoi, la câteva ore distanță, o necunoscută îmi vorbește la cafea despre asta. Era, clar, un semn.

De ieri am început să citesc „Puterea”, continuarea cărții „The Secret”. E mult mai pe gustul meu, e mai ușor de urmărit textul. Mesajul e simplu: prin gândurile tale alegi cum va arăta viața ta de acum încolo.

Image

Destinul tău este să duci o viaţă minunată!

Destinul tău este să te bucuri de tot ce iubeşti şi de tot ce îţi doreşti, să desfăşori o activitate care te entuziasmează şi să realizezi tot ceea ce îţi propui să realizezi. Destinul tău este să ai relaţii bune cu familia şi cu prietenii tăi, care să îţi umple inima de fericire. Destinul tău este să te bucuri de toţi banii de care ai nevoie pentru a-ţi asigura o viaţă minunată şi împlinită. Destinul tău este să îţi îndeplineşti toate visele! Dacă îţi doreşti să călătoreşti, înseamnă că acesta este destinul tău. Dacă îţi doreşti să începi o afacere, înseamnă că acesta este destinul tău. (…) Dacă îţi doreşti să devii un muzician, un om de ştiinţă, un om de afaceri, un inventator, un actor, un părinte sau orice altceva, înseamnă că acesta este destinul tău!

Atunci când te trezeşti dimineaţa, tu trebuie să te simţi plin de entuziasm, ştiind că ziua îţi va aduce nenumărate realizări. Este destinul tău să râzi şi să fii plin de bucurie. Este destinul tău să te simţi puternic şi în siguranţă. Este destinul tău să te simţi bine în pielea ta şi să ştii că fiinţa ta este nepreţuită. De bună seamă, te vei confrunta şi tu cu încercări, căci rolul acestora este să te ajute să te maturizezi, dar este destinul tău să ştii cum să le faci faţă şi cum să le depăşeşti. Este destinul tău să fii victorios! Este destinul tău să fii fericit! Este destinul tău să duci o viaţă minunată!

Image

 

De cum termin de citit „Puterea”, știu exact ce urmează să citesc. Are legătură cu domnișoara alături de care mi-am băut cafeaua în acea zi și care mi-a vorbit de legea atracției.

Toate la rândul lor!