Dușmanul meu

Cel mai mare dușman al meu.. sunt eu. Analizez și reanalizez, calculez, observ și nu știu să tac. Nu știu să uit, nu știu să iert. Nu vreau să învăț din zilele ce le-am trăit și refuz să văd exemplul altora. Eu sunt ca vântul al cărui nume l-am adoptat, eu sunt Enbata. Erup din senin și mă potolesc la fel de repede. Probabil, de cele mai multe ori, fac ravagii. Deseori, nu-mi pot stăpâni emoțiile nici când vine vorba de cei dragi, deși, teoretic,  în fața lor nu ar trebui să mă prefac.

Vezi tu, noi n-am fost prea iubitori și nu ne ziceam prea des că ne iubim, nu ne reaminteam că suntem mândrii unii de ceilalți și nici nu ne prea îmbrățișam. Așa am înțeles eu că trebuie să fie partea asta cu sentimentele.

Iubirea

L-am cunoscut la 19 ani, 10 luni și câteva zile. Nu împlinisem 20 și deja eram iubita lui. El a spus primul „Te iubesc” și abia apoi am avut și eu curaj să o fac. Nu a fost însă prea afectuos, așadar mă aflam într-o situație cunoscută. Asta a fost iubirea noastră, exact așa cum știam că trebuie să fie! Șapte ani mai târziu, când a plecat, am învățat ce sunt suferința, neliniștea, frustrarea și emoțiile negative. Treptat, cunoscând și alți bărbați, am experimentat afecțiunea în forme în care nu știam că există în afara ecranelor.

Suferința, neliniștea, frustrarea și emoțiile negative

A spus că pleacă și m-am blocat. N-am plâns, nu l-am implorat să rămână, nu i-am tăiat cauciucurile ori i-am făcut crize pe la birou. Am mers acasă și am plâns, noapte după noapte..câteva luni. Ziua zâmbeam, eram puternică și optimistă. Dar apoi seara, când eram singură în liniștea și întunericul camerei mele, plângeam până adormeam (dacă adormeam). Părinții mei credeau că am depășit foarte bine despărțirea. Puțini sunt cei ce știau ce simt cu adevărat. Nu mi-am manifestat deloc furia și nici frustrarea. Le-am ținut toate în mine. Și-au fiert acolo trei ani, deși m-am vindecat mai repede de amintirea lui.

3e4068144c6d97b27e872bf921934175

De Anul ăsta Nou, când toată lumea și-a propus să slăbească, să economisească și să se lase de fumat, eu mi-am dorit doar să nu mai tac. De aveam să mai iubesc vreodată, să fac exact ce-mi vine: să îl sărut când simt și unde poftesc;  să-i spun prima că-l iubesc. Mi-am promis să nu mai țin în mine frustrările, fricile și emoțiile. Și nu am mai făcut-o. N-am știut însă că așa voi deveni propriul meu dușman și asta doar pentru că n-am apucat să învăț cum să nu tac fără să supăr. Încă învăț, dar încă greșesc. Vinovăția de după doare mai tare decât supărarea de dinainte.

Iubindu-l pe H, m-am îndrăgostit de EL. Oooo, și EL e tot ce-am vrut și am visat și chiar mai mult! De-o va cunoște pe Enbata, mă tem că-l voi speria. Dar și dacă nu se sperie, promit să-l iubesc pe bărbatul ăsta cum nu a mai iubit nimeni niciodată!

Anunțuri

Aripi

Luna trecută pe vremea asta locuiam în garsonieră, împachetam și eram total panicată. În mai puțin de 24 de ore aveam să las în urmă, fără să știu, cei trei ani oficiali de burlăcie.

Luna trecută pe vremea asta viața-mi era un haos. Împachetam, încet, fără drag și spor, lucrurile din casă. A doua zi mergeam în concediu și, la întoarcere, trebuia să mă mut. Mă pregăteam  deci de ultima noapte în garsonieră înainte să pun totul în cutii. Până în ziua aceea am plâns zilnic. Era un fel de sfârșitul lumii mele așa cum o știam până atunci. Găsisem un apartament pe care-l închiriasem deja fără să întru în el; nu eram curioasă să-l văd, hotărâsem deja că nu avea cum să ajungă la nivelul garsonierei mele cochete.

Garsoniera am închiriat-o când arăta mai rău decât o cocină. Deși aveam un salariu groaznic de mic atunci, am renovat-o aproape în întregime, în ritmul meu și după gusturile mele. Povestea chiriei ce o plăteam o poți citi aici.

Primul lucru ce mi l-am cumpărat pentru casă a fost un ceainic roșu de la târgul de vechituri. Tipul ce-l vindea a cerut 5 lei pentru el, iar eu nu aveam mărunt. Mi l-a dăruit. Câteva luni mai târziu m-am întâlnit pe stradă cu el și i-am achitat ceainicul. Dar când m-am mutat nu aveam nici măcar bani de ceai, așadar mi-a servit drept vază o vreme.

20140816_164517

Companie bună mi-au ținut peștii în anii aceștia. M-au băgat rău de tot în sperieți în dimineața în care am realizat că se uită și ei la Miss Marple. La începutul anului însă au plecat cu toții în vizită la rudele  lor din Tărâmul Peștilor Adormiți. I-am înlocuit cu alții pe care nu-i iubesc la fel de mult.

2015-09-20_12.39.03

În fiecare an, de Crăciun, am creat un brad nou. Fără să îmi dau seama, brazii au reprezentat anul ce-l încheiam: în primul an m-am distrat, în al doilea am studiat, în al treilea am devenit femeie.

brazii

Crăciunul trecut am împlinit 30 de ani. În acea dimineață trei perechi de aripi mi-au apărut pe geam. Fiind foarte frig, nu am putut spăla geamurile până în februarie. Aripile s-au păstrat intacte; poza am făcut-o chiar înainte să le curăț. Aripile acelea aveau un mesaj ce am ajuns să-l înțeleg abia după ce am plecat din țară.

IMG_20170225_135529_297

Luna trecută pe vremea asta sufletu-mi era în haos. Împachetam, într-un ghiozdan, câteva lucrușoare ce aveau să mă însoțească în concediu. Cumpărasem biletul cu două luni mai devreme, în singurul moment de luciditate ce-l avusesem, moment în care am realizat că H e o dependență periculoasă și inutilă.

La aeroport avea să mă aștepte el, cel ce a apărut în viața mea la trei zile după aripile de pe geam. Nu ne văzusem de peste 10 ani. Emoțiile le-am amorțit în avion cu o sticluță de Chardonnay și cuvintele lui Radu F. Bună alegere!  Ce s-a întâmplat mai departe e desprins din basme. Dintr-o dată toată drama cu mutatul nu a mai contat. EL m-a găsit și eu l-am recunoscut.

Acum că ne-am (re)văzut și ne-am plăcut, ce rămâne de făcut?