„Pinterest” mă înțelege (și susține?)

Azi dimineață la 2:35 mi-am deschis laptopul. Mă întorsesem din oraș și aveam chef să ascult o anume melodie pentru că îmi rămase în minte ultima melodie (idioată) ascultată în club. Nu am găsit melodia, în fine!!!

Îmi sărise somnul așa că m-am întins cu treaba și m-am pus să-mi citesc mail-urile. Ca niciodată, am dat click pe mail-ul săptămânal de la Pinterest. În cap de listă erau următoarele 2 propuneri din partea lor. Coincidență?

Nu mai cred de mult în coincidențe. Cred doar în destin.

Când victoria nu mai are gust

Am obținut ce am vrut. A meritat să-mi pierd cumpătul la telefon. A meritat să zbier. A meritat să înjur în halul ăla. Am câștigat! A meritat!

..a meritat?

E așa de greu de decis a cui e victoria. Pășind în afara câmpului de luptă, mersul mi-e încovoiat. Țin cupa victoriei în mână și în ea mi se reflectă chipul trist. De fapt, războiul ăsta nu ar fi trebuit să înceapă, nici bătălia asta să o purtăm. Am primit ce am cerut, dar asta nu înseamnă că sunt neaparat fericită.

Mi-am demostrat încă o dată că sunt o Blair Waldorf. Obțin tot ce-mi doresc, ating tot ce-mi propun. De multe ori greșesc. Ce am obținut pe câmpul acesta de luptă îmi va fi de folos în viitor. Am luptat pentru inima mea, pentru fericirea ei. Dar oare inima mea a vrut să lupt pentru ea? Pe o scală mai mică, am mai purtat o dată exact lupta asta. Pentru ce am luptat atunci? Pentru noaptea de Revelion.

Pentru ce am luptat acum? Pentru Alpii Francezi.

Cred însă că o astfel de bătălie se întrezărea oricum. La urma urmei, teritoriile nu le-am împărțit când era ruptura caldă.

Am câștigat.. și totuși nu. Alpii nu au cum să mai fie la fel acum, știu și ei asta.

De fapt, nu răzbunarea ne face fericiți, ci drumul până la ea.

De ce (uneori) nu e bine să fii o lady

Te-au călcat în picioare, ai fost preșul lor. Ei: bărbații din viața ta, șefii ori prietenii tăi, au trecut peste tine spre binele lor. Tu n-ai ripostat; ai acceptat cu maturitate ce ți s-a întâmplat, ai închis în tine tot ce ai fi vrut să le spui. Exact când n-a mai fost cazul, ai răbufnit. Sincronizarea și, cel mai probabil, persoana au fost alese greșit.

Eu zic să-i torni paharul ăla în cap și să-i arunci la gunoi lucrurile, dacă asta simți că vrei să faci. Trimite-i mail-ul ăla pe care toți colegii tăi se tem să-l scrie. Spune-le verde-n față ce te doare. Nu fi o lady de dragul publicului. Fii nebună, scoate afară tot! Vor uita și de nebunia asta momentană a ta… la urma urmei, cât timp poți fii subiectul principal de bârfă?

Eu am ales să fiu o lady. Am acceptat fără să ripostez prea mult ce mi s-a întâmplat. Am considerat că sunt mai deșteaptă eu dacă nu mă crizez ca restul. Am greșit. Azi au ieșit deasupra toate câte le-am îngropat și m-am trezit zbierând (mai tare decât știam eu că pot) la telefon. Am zbierat exact către cine îmi doream, subiectul în discuție a fost mai mult decât important, doar că țipetele mele au fost tardive.

Fii crizată azi (dar fii o lady, fă-o numai între patru ochi, ori într-un schimb privat de mail-uri); cere-ți iertare mâine. Dacă stai și taci nu o să-ți ridice nimeni statuie. Si nici nu o să te simți cu nimic mai presus dacă îi lași pe toți să treacă peste tine. Scoate afară tot azi altfel riști (ca mine) să o faci când nu mai afectează pe nimeni și, deci, nu mai rezolvi nimic.

Mi-e bine! Mulțumesc!

La sfârșit de vară viața mea socială a evoluat spectaculos. În ultimele 4 săptămâni am participat la mai multe petreceri decât în ultimul an.. și mă refer strict pe plan local (ce-a fost la mare, la mare a rămas). Am dormit prea puțin în vara asta și partea bună e că, încă, nu simt oboseala acumulată (hehe, am inima nouă.. la propriu).

Fiind august, o mare parte din prietenii mei ce s-au stabilit în alte țări au venit acasă în vacanță. S-a întors și sora mea cu familia pentru câteva săptămâni. Am cunoscut-o pe aia mică și deja mă topesc și după ea. Cea mare (care, de fapt, nu e chiar așa mare, dar e mai mare decât aia mică… hai că v-am zăpăcit) vorbește mai mult decât credeam eu și îmi pune întrebări care mă blochează. Sunt așa de fericită zilele astea: citesc o carte absolut minunată, port pe mână brățara celor 7 chakre și sunt curtată de un bărbat misterios pe care se pare că l-am refuzat foarte ferm vineri seara (Ei, dar cine își mai amintește exact cu cine am socializat sau nu vineri seara? Eu nu!!).

Îmi spuneau prietenii mei că au impresia că viața mea e foarte asemănătoare cu cea a lui Carrie din Sex and the City. Este, nu pot nega!.. minus zgârie norii, cum au spus tot ei. Îl am și pe Mr. Big al meu, doar că relația noastră nu e chiar atât de vulcanică (să nu fie EL Mr. Big al meu?). Îmi place la nebunie să locuiesc singură, îmi place de mor garsoniera mea shabby chic. Până și noul-EL e de acord că, așa modestă cum e, e foarte primitoare (cred totuși că prezența mea l-a făcut să ajungă la concluzia asta mai mult decât dotările locuinței).

Îmi place rutina asta nouă: ajung seara acasă, îmi aprind lumânarea roșie, îmi torn un pahar de Chardonnay, pornesc Radio Montecarlo2 și citesc puțin din cea mai frumoasă carte pe care am citit-o anul acesta: Arhangheli 101.

Mi-e bine! Mulțumesc!

Dacă eu am rămas aceeași, ce s-a schimbat în voi?

Și cum stau așa și-mi beau ceaiul îmbunătățit cu leacuri de răceală, îmi derulez în minte ultimele săptămâni. Realizez că nu e târziu niciodată să aflii cine-ți stă alături de fapt. Ca de prea multe ori în viața mea, tuturor le-am dat șanse egale și aceleași informații în ceea ce mă privește. Aproape de fiecare dată, mi s-a demonstrat că am greșit făcând asta.

Cine sunt prietenii de fapt, dacă nu cei ce te acceptă exact pentru felul tău de a fi? Oare nu ei sunt datori atât să te suporte cât să te și dojenească? Dacă în fața lor nu poți să dai jos masca, atunci în fața cui?

Stau iar în mijlocul drumului ce duce în sute de direcții. Cei ce-mi păzesc spatele s-a rărit considerabil. Nu suntem nici unul vinovat de asta, ne-am schimbat doar direcțiile. Ce trist totuși! Tocmai când eu depășisem craterul, ei au semnalizat prima ieșire. E drumul meu mai puțin aglomerat acum (hai să o iau așa).

Întrebarea rămâne: dacă eu am rămas aceeași, ce s-a schimbat în voi?

Viață 9, inimă 9, casă 9

De mult așteptam să fac pasul acesta. Așteptam momentul oportun. Prin martie eram hotărâtă rău de tot, dar se apropia intervenția la inimă și mi-am zis că amân până îmi revin. Ocazia cea mare a apărut în urmă cu 2 luni. Amicul prietenilor mei avea o garsonieră ce tocmai se eliberase. Nu era cea mai modernă, prețul era bun și proprietarul cumsecade. Adjudecat! Mă mut în chirie!

Contrar părerii celor mulți, nu m-am mutat în urma unei serii de certuri, nu m-a scos nimeni cu forța din casa părintească. Am mai locuit în altă parte (cu fostul, remember?). Dar fraților, am 27 de ani, merg pe 28 … era cazul! Mi-am dorit tare mult să fac asta, să încerc. Nu am cel mai bun salar, dar calculele de pe hârtie îmi spun că mă voi descurca. Da, știu, alealalte calcule nu prea ies.. n-am ajuns la ele încă.

Bun, și în urmă cu 2 luni am venit să văd garsoniera ce tocmai se eliberase. Privesc acum în jurul meu și nu recunosc mai nimic din ce am găsit atunci. Era greu de crezut că aici locuise o familie înainte. Am prins curaj și mi-am zis că o fac eu să fie a mea. Am început într-o sâmbătă, pe la amiază. Mă întorsesem de la un interviu pentru un job care a mers mai mult decât prost. Am început cu o partidă bună de dat la rațe și am continuat cu curățenie generală.. adică am aruncat tot. Mi-am zis că o casă în care îți storci mațele în voie e o casă în care poți locui. Renovarea a durat 2 luni. Mai mult am stat decât am lucrat, dacă stau să-mi amintesc că în perioada renovării eu am plecat în concediu.

De o săptămână m-am mutat la casa mea.. Ce interesant sună!.. E liniște și sunt toată ziua cu zâmbetul pe buze (parcă o aud pe mama în fundal: „Stai să vină facturile, apoi vezi dacă mai râzi”). Am renovat-o, dar tot nu e nici pe departe ultimul răcnet. E sub medie chiar, dar e a mea, și asta valoreaza mult mai mult! În 2 zile ploioase m-a apucat iar zugrăvitul (asta după episodul cu peretele curățat cu pânza de bomfaier). Am aruncat în seara asta trafaletul, pensula și mănușile. Dacă mai plouă mult, redecorez iar tot.

Merg zilnic la ai mei. Nu stăm departe și mi-e chiar în drum să trec pe la ei. Nici nu aș putea face altfel. Seara trecută m-am întors acasă cu un taxi și mi s-a părut așa ciudat când nu a virat șoferul pe strada copilăriei mele. Deși stau în același cartier, aici totul e radical diferit. Sincer, unde mai vezi în fața blocului 4 cai frumoși prestând muncă în folosul comunității? (tundeau gazonul sau luau cina.. alege tu varianta preferată)

Petrecerea de casă nouă nu am dat-o încă. Nici pe noul-EL nu l-am invitat să doarmă la mine (și chiar s-a supărat pentru asta!). Vreau să umplu toate colțurile casei cu energia mea, vreau să mă obișnuiesc cu mine. Vreau să binecuvântez eu casa mea.

Deja mi-e tare dragă. Voi fi extrem de fericită aici!

Cu 8 ani prea târziu… iartă-mă

Mi-am zis că nu e târziu, nici după aproape 8 ani să ofer cuiva acel „Iartă-mă” care, deși nu mi s-a cuvenit să-l zic, a fost atât de dorit pentru a putea încheia o etapă.

M-am întâlnit ieri, după foarte mulți ani, cu cea pe care eu am înlocuit-o. Este vorba de cea care femeile se tem cel mai mult: FOSTA. În cazul meu, este vorba de fosta.. fostului. Mă măcina o întrebare de aproape opt ani și ieri am avut ocazia să închei această etapă.

Am văzut-o pe marginea piscinei, își privea copiii cum se joacă. Cu corpul ușor diferit și chipul exact același, era în fața mea cea de care era el atunci legat prin amintiri calde încă. Mă asteptam să mă roadă ciuda iar. Nu a mai fost cazul; au trecut prea mulți ani. Mi-am luat inima în dinți și am abordat-o. Întrebarea mea era simplă:

-Erați voi despărțiți când am inceput noi să fim „noi”?

-Nu.

Supriză?! .. Nu cred. Bănuiam ceva, deși el nu-mi confirmase niciodată.

Fără să știu, am intrat atunci într-o relație alături de un bărbat care se afla deja într-o relație de lungă durată. Hmmm, sună cunoscut.. oare unde am mai auzit eu povestea asta?…hmmm.. O da! Am pățit-o și eu, exact la fel, tot cu el, tot de Crăciun, după și mai mulți ani decât ea. Unii ar putea spune că mi s-a întors roata absolut identic. Eu spun că s-a întors, dar nu roata cui trebuie. Nu am fost eu vinovată, la fel cum nu e nici Pisi-cea-nouă vinovată. Acum eu sunt motivul ei de panică, eu sunt FOSTA. Și acum, cunoscându-l cum e el de fapt, știu sigur că are motive să fie panicată: și din cauza mea și din cauza altora.

Mi-am cerut iertare fostei că i-am provocat suferință. Nu a fost intenția mea să fie așa; nu am știut că el este într-o relație. Eu am fost responsabilă pentru dărâmarea viselor ei. Știu că simpla mea existență mi-a urât-o, la fel cum eu am ajuns Crăciunul trecut să îi neg existența tinerei Pisi-celei-noi.

Am lăsat-o pe marginea piscinei privindu-și cei 3 copii cum se joacă în apă. Căsătorită de 6 ani deja, ea era foarte detașată de subiectul pentru care o abordasem. M-am ușurat de o povară; nu mi s-a cuvenit mie să fac asta, dar am știut că trebuie să o fac. Am considerat că, deși au trecut atâția ani, ea merită o finalitate demnă a acelui capitol și nu una lașă și plină de minciuni… și știu că și eu merit asta. Sunt o egoistă poate și am făcut-o doar pentru mine. Poveștile noastre fiind absolut identice, am considerat poate că asta e și finalitatea mea demnă… și sincer, n-o văd pe Pisi-cea-nouă făcând asta prea curând.

Cred că un „Iartă-mă” spus din suflet poate face mai mult bine celui ce-l spune decât celui ce-l aude.