ENBATA

Despre „Enbata” nu pot scrie în grabă. „Enbata” m-a eliberat, mi-a dat voce și mi-a dat voie să-mi întind aripile. Momentul în care am scris primele cuvinte pentru „Enbata” mi-a schimbat viața. A fost exact ce aveam nevoie atunci. Continui să o fac din plăcere; a trecut de mult nevoia mea de eliberare.

Eu scriu de mult, dar nu am făcut publice nici una din poveștile mele. Pe „Enbata” am publicat povești dar și realitați. Le-am amestecat, le-am redus din intensitate ori le-am înflorit. Mă joc cu cuvintele și-mi face mare plăcere să fac asta.

Mulți cunoscuți mă întreabă care sunt dedesubturile poveștilor mele. Toate sunt bazate pe experiențele personale, dar pe unele le-am pus în altă lumină decât cea reală. Sunt multe câte le fac care ar șoca ori ridica semne de întrebare. Și DA, duc o viață foarte asemănătoare lui Carrie din Sex and the City, cu tot ce cuprinde ea, doar că într-un oraș fără zgârie-nori. Iar dacă pot să-mi inventez o altă realitate, de ce să nu o fac? Legea atracției spune că ceea ce gândim atragem. Poate voi ajunge să-mi trăiesc fanteziile.

Numele acesta „Enbata” l-am ales după un bar din Țara Bască (Spania). Tipic mie, ador barurile! Enbata a fost primul bar în care am băut cafea în Spania. În Enbata am văzut pentru prima dată bijuterii TOUS și m-am îndrăgostit iremediabil de ele. În Enbata m-am/ne-am refugiat în sâmbăta botezului nepoatei mele, când atmosfera din casă era mult prea agitată. În Enbata am mâncat prima tortilla de patatas.

Numele mi-a plăcut din prima. Credeam că se traduce „rață”, ori ceva de genul. Este de fapt denumirea în euskeră a unui vânt puternic aducător de furtună pe țărmul Spaniei ..vânt.. Ador vântul! Are deci legătură cu mine, l-am nimerit!

M-am întors în țară de câteva ore. Am fost plecată 7 zile în Țara Bască. Am revăzut Enbata. Cafeaua nu mai e atât de gustoasă, iar tortilla de patatas era încă pe foc când am plecat. N-am avut noroc, dar locul mă atrage în continuare deoarece are un aer aparte. Pentru mine, n-ar fi completă vacanța în Țara Bască fără o vizită la Enbata.

„Enbata” a devenit o parte importată din viața mea. Și va mai rămâne așa.. o vreme.

 

 

Cine pe cine a cucerit?

În mulțimea de oameni în care dansam aseară, ochii-mi fugeau tot spre intrare. Cunoscusem cu o seară înainte un bărbat despre care nu mă hotărâsem încă dacă e interesant sau enervat și urma să apară din clipă în clipă. Pândeam ușa subtil când de un prieten s-a ciocnit un tip din mulțime. Pentru o secundă am crezut că se va isca scandal și m-am băgat între ei (eu, forțoasa). De fapt toată „agresiunea” era la mișto, băieții se cunoșteau. Eu, unica burlacă de la masă (..și probabil din local), i-am fost prezentată ca atare. El era în mijlocul unei petreceri de burlaci, dar își abandonase prietenii la masă. L-am auzit spunând că are iubită, așadar m-am îndepărtat considerabil de el. Ritmul muzicii, alcoolul și prietenii ne-au adus aproape însă. Nu știu când am început să dansez cu el, dar nu ne-am mai dezlipit unul de altul. I-am prins repede slăbiciunea și am profitat cât am putut de ea. El m-a sărutat primul.

Când la 3 dimineața un bărbat pe care îl știi de 2 ore îți masează tălpile pe un scaun în pub (pentru că, deh, te omoară pantofii, nu-i așa?!?!) știi că ai jucat bine.

Tipul de cu o seară înainte nu a mai venit.

Pe el l-am lăsat în fața pub-ului cu cuvintele nerostite. I-am spus doar că joi plec din țară.. nu am mai precizat că e vorba doar de o săptămână. M-am răsucit pe vârfuri și am plecat. Știam că mă privește. Simțeam că mă conduce cu privirea până la taxi. Mi-a plăcut sentimentul.

Cafeaua mi-am băut-o azi cu tipul ce nu a mai ajuns aseară în pub. Gândul mi-era numai la cel pe care-l lăsasem în fața pub-ului. De fapt, cine pe cine a cucerit?

Nu am fost corectă, știu!

La școală uram chimia. În viață mi-e dor de ea, dar n-o mai întâlnesc

Eram pe la km 12, din cei 16 parcurși ieri pe un traseu montan desprins din iad. Epuizasem toate subiectele de interes major. Am deschis iar subiectul de ce noi nu.

-De ce noi nu încercăm să vedem cum ar fi?

-Pentru că s-ar strica totul între noi! Pentru că nimic nu ar mai fi la fel.

Eram în excursie cu amicul meu, cel cu care pot dezbate absolut orice subiect. Ne știm de ani buni, dar am devenit mai apropiați abia de vreo 2 ani. El este iubitor de natură și l-am rugat să mă scoată din oraș pentru câteva ore. Am pornit într-o scurtă (zise el) drumeție spre un loc pe care-l văzusem în pozele lui, dar de care nici nu auzisem.

Discuțiile noastre sunt în general foarte deschise, chiar nerușinate. Evident, deseori ne-am întrebat cum ar fi să ajungem o dată între aceleași cearceafuri, dar, de fiecare dată, eu am refuzat categoric ideea. Mereu am spus că, dacă vom face asta, vom pierde tot. Ieri mi-am schimbat argumentul.

-Pentru că nu simt chimia.

Recunosc că habar nu mai am cum e să simți chimia aceea. Îmi amintesc că e un sentiment al naibii de fain. Îmi amintesc că face aerul să fie mai greu, că oprește timpul și că îi face pe toți ceilalți din jur să dispară. Îmi amintesc că îți accelerează pulsul și îți colorează obrajii. Poate că e fix așa până să suferi de inimă frântă. Poate că apoi nu o mai întâlnești. Sau poate că o întâlnești, dar nu mai are același gust.

Cu siguranță doar aceea chimie m-ar putea ridica azi din pat, când și părul mă doare de la atâta febră musculară.

De chimia aceea mi-e dor. Mă sperie cât de rece am ajuns să fiu.

E un pas prea mic între o aventură de o noapte și o viață de amantă

Ea credea că asta a fost tot. În „Manualul relațiilor de tot felul” scria clar: o aventură de o noapte ține chiar atât. Exact cum își propusese, nu l-a căutat pe Facebook, nici nu a întrebat de el. Înainte de seara aceea îl văzuse o singură dată, în ziua în care îi vânduse o minciună. El a căutat-o primul, în locul unde ea i-o vânduse. El zâmbea mai mult decât era cazul. Ea îl trata ca pe un oarecare ce pășește în locul acela. De atunci, drumurile lor s-au tot intersectat. La orice petrecere ajungea ea, el era acolo. Amandoi erau însoțiti de ai lor aleși, dar, peste mulțimea de oameni, zâmbeau știind că s-au gustat unul pe altul.

Ea trecea pe lângă el în drum spre toaletă, că doar el fix în drum se așezase. El trecea pe lângă ea când se îndrepta spre alți prieteni. După repetate petreceri la care s-au întâlnit, el a oprit-o. I-a spus că arată bine și că se bucură că o vede, în sfârșit, că se simte bine la un chef. Ea l-a aprobat. El i-a spus apoi că vrea să o mai vadă. Ea îl asculta. Peste 2 săptămâni, a zis el. Ea a fost de acord. În gândul ei  își spunea totuși că nu e ok, dar era prea mare zgomotul și prea scurt timpul pentru explicații. Cineva avea să-i vadă într-un final și, deci, a tăcut.

S-a liniștit pentru un moment la gândul că nu are numărul ei. Apoi și-a amintit: el a căutat-o în locul în care se cunoscuseră. El îi știa numele și toate detaliile ce și le împărtășiseră în noaptea aceea. El nu fusese chiar atât de high pe cât crezuse ea. El ținea minte TOT! Dacă, cu adevărat va vrea să o vadă, va găsi cu siguranță o cale să o găsească iar.

Dacă e să fie o aventură de o noapte, să fie!

Nu noaptea aceea e complicată, ci cele de după.

E un pas prea mic între o aventură de o noapte și o viață de amantă.