Când mintea și inima nu rostesc aceleași cuvinte

De două ori am oferit răspunsuri ce m-au forțat să cotesc brusc în loc să merg mai departe. De ambele dăți răspunsurile nu se potriveau cu sentimentele mele. Mândria, orgoliul și tema m-au împiedicat să dau răspunsurile ce inima mea săraca le urla. Doar că vocea rostește doar ce-i spune mintea că are voie.

Prima dată aveam 16  ani. Eram la un Revelion organizat de primul meu iubit (care mă părăsise fără vreo explicație de aproape un an și după care plânsesem, efectiv, în fiecare seară de atunci) și prietenii lui. Am mers acolo cu sora mea. Chiar pe la începutul serii, după îndelungi priviri, el a venit la mine și m-a întrebat ce vreau de la noi. Cu o voce nesigură, i-am spus că îmi doresc să fim prieteni. El m-a privit adânc în ochi, m-a prins de brațe și m-a întrebat:

-Ești sigură?

-Da, am zis fără să clipesc.

-Bine! și a plecat de lângă mine.

Până la miezul nopții își găsise deja parteneră.

Am suferit încă un an după asta.

A doua ocazie  ce mi-a schimbat total viața a fost cam pe vremea asta în urmă cu doi ani. Eram despărțiți deja de mai bine de jumătate de an când ne-am văzut în biroul lui. Fusese plecat din țară în săptămâna precedentă și, spunea, a avut timp să se gândească în liniște la ultimele luni. Eram în picioare și el în genunchi, mă ruga să nu plec. Dar mie-mi tremurau picioarele și mi se pusese un nod în gât. Ochi-mi sclipeau și-mi era frică să clipesc știind că, dacă o fac, lacrimile ar fi curs șuvoi.

-Te așteaptă cineva acasă, pe mine nu. Nu-ți bate joc și de ea.

-Nu pleca, te rog.

Am ajuns până în hol. El m-a prins din urmă.

-Te rog!

L-am sărutat și habar nu am de unde avusesem forța să mă dezlipesc de el, dar am făcut-o și am plecat. Mi-era atât de frică de faptul că el mă vroia doar așa, pentru ultima dată, încât am zis că nu o să-i mai cad încă o dată în plasă. Despărți fiind, nu ar fi fost prima dată. Ajunsesem tocmai eu să fiu amanta.. după 7 ani în care fusesem oficiala. Am considerat acela momentul meu de mândrie și am pus piciorul în prag. Mi-a spus apoi că, dacă în acea seară nu aș fi spus nu, ne-am fi împăcat; se întorsese hotărât și mă vroia. Se pare că totuși nu suficient; nu a luptat mai deloc contra răspunsului meu. Cu toate astea, am rămas cu întrebarea: cum ar fi fost dacă..

52caa4d4be605797397891b59a4ba918

Vreau să primesc șansa unui astfel de moment. Am curajul să dau răspunsul corect, dar n-am ocazia. Bărbatul ăsta a fost sincer încă din prima zi. Am fost și eu o perioadă, dar, pe parcurs, răspunsurile mele nu se mai asemănau cu sentimentele. Drumurile noastre se intersectează altfel acum. El e însoțit. Nu știu cât de serioasă e treaba. Însă, indiferent de reacția lui, știu că nu o să mă mai întreb toată viața cum ar fi fost dacă i-aș fi spus cu adevărat ce simt.

 

Anunțuri

Un gând despre &8222;Când mintea și inima nu rostesc aceleași cuvinte&8221;

  1. Pingback: Dușmanul meu | Enbata

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s