AMR – 2 ani

ImageÎn seara asta am sărbătorit sfârșitul primului an de radiologie (Școala Postliceală, specializarea Asistent Medical Radiologie, mai precis). Plănuiam seara asta de … hmmm… o lună, cred. Am trecut prin luni grele de practică, luni pline, haotice. Am început totul de la 0. M-am transferat în ultima clipă la această specializare. Mi-am împărțit toate zilele între magazinul în care lucrez și policlinica la care efectuam practica. Am trecut dezamăgită prin perioada de convalescentă, în urma intervenției la inimă, știind că rămân în urmă. Am tras tare apoi și am recuperat. Săptămâna asta am efectuat ultimele ore de practică din acest an școlar. Nu părăsesc policlinica însă; voi face voluntariat pe perioada verii.

Cu ceva timp în urmă am căutat idei haiose de cadouri pentru cei din radiologie. Pentru că am colaborat de 8 martie cu băieții de la Fyves, și am fost foarte mulțumită, am ales și cu această ocazie să pregătesc tricouri pentru colegii mei. Au ieșit tare bine și abia așteptam cina. De dimineață bună mi-am sunat colegele și le-am anunțat că ținuta va fi formală, că doar nu vom merge la restaurant în jeans și teniși (deși ele așa ar fi vrut). Azi am fost toată ziua la magazin, așadar m-am pregătit acolo.

Ne-am văzut la restaurantul unde, câteodată, cinez cu familia. Toți am întârziat. Din grup au lipsit 2 colegi, absențele le-au fost motivate probabil. A fost o seară amuzantă, relaxantă. Ținuta formală nu ar fi fost necesară ( scuze fetelor! ).

Recent am realizat ce alegere bună am făcut când, în grabă, semnam cererea de transfer din motive subiective. În ciuda tuturor obiecțiilor din partea celor dragi, am semnat cererea aceea fără să clipesc. Acum, pentru prima dată în viață, simt că mă pricep la ceva anume, simt că mi-am găsit locul. Deși sistemul medical românesc trece prin multe greutăți, am speranța că pentru mine va fi bine.

Mă așteaptă alți 2 ani de foc. Dar dacă în următorii 2 ani voi ajunge să cunosc oameni asemenea celor alături de care am cinat în seara aceasta, sunt cu adevărat norocoasă.

Anunțuri

Se potolește și ploaia mea

Image

Azi am pedalat prin ploaie. Abia ce am reluat mersul pe bicicletă; intenționam să revin pe 2 roți abia în luna iunie. Joi am avut însă o zi încărcată emoțional și, pe la 8 seara, am simțit nevoia de aer. Fără să gândesc, am mers la garaj și, în loc să iau mașina, am urcat pe Bici. Am oprit la magazinul de la colț, am cumpărat o pungă de pufuleți și o apă plată. În poșetă aveam o carte. Destinația pentru asemenea momente e prestabilită: o bancă din parcul central. La jumătatea drumului m-am întâlnit cu un prieten, cel de care vorbeam săptămâna trecută.

-Unde mergi la ora asta?

-Să citesc în parc. Am și pufuleți!

-Da, extraordinar, vrei să pari intelectuală.. Ești nebună? Nu vezi că se înserează?

-Nu stau mult; cât mănânc pufuleții, citesc un pic și mă întorc acasă.

-Ești supărată, așa-i?

-Da.

-Vrei să vorbești despre asta?

-Nu.

-Urci la un pahar de vin?

-….da .

Nu am mai ajuns în parc. Am petrecut o seară relaxantă în spatele paharului de vin, cu muzică franțuzească în surdină.

Am spus și ce nu vroiam să dezvălui; mă citise, nu mai puteam nega tare multe. Iar mi-a spus că mă iubește. Sentimentul e reciproc și iubirea nu e aceea romantică. Nu știu să explic; eu mă înțeleg. După miezul nopții am plecat acasă. Orașul era pustiu, aerul era cald. Aproape de casă mi-a ieșit în drum o haită de maidanezi și am deviat de la traseul obișnuit. A doua zi am urcat iar pe bicicletă și am mers la lucru. Azi la fel.

Ziua a început bine de tot. Familia mea s-a îmbogățit cu o nouă membră. Sora mea a născut o fetiță de nota zece. Până acum, sora mea e singura din familie suficient de curajoasă încât să facă 2 copii. Sunt fericita mătușică a 2 fetițe. Dar ea locuiește în Țara Bască; până o voi cunoaște pe cea mică, nu va mai fi chiar așa de mică. Mi-am amintit de vara în care fetița cea mare a surorii mele avea un an; am plâns atunci la întoarcerea acasă gândindu-mă că, până ne vom revedea, mă va uita.

Azi am mers iar la lucru cu bicicleta. Gata, am ieșit definitiv din perioada de refacere. A fost o zi însorită până înainte să ies de la muncă (evident!). Nu am vrut să o las pe Bici la magazin peste weekend, așadar am pedalat prin ploaie. Trebuie să recunosc că mi-a plăcut mult senzația de pedalat prin ploaie, fără pelerină. De mult îmi doream să încerc și voi repeta experiența, dar pe o ploaie și mai cruntă de vară 🙂 . La o oră după ce am ajuns acasă, a ieșit soarele (evident!!!).

Mișcarea de care vorbeam zilele trecute, pe care o regizez, a prins contur înspre seară, a luat formă. Mai e mult, dar se concretizează. Vai, abia aștept să se întâmple, să pot vorbi despre asta!!

Amicul meu mi-a spus joi seara, din spatele paharului de vin:

-Cred sincer că Dumnezeu îți dă numai atunci când știe că poți să duci (…). Nu poți pierde ceva ce nu ai avut.

Oare încep să înțeleg motivul pentru care s-au întâmplat toate în ultimele luni în viața mea?

Credeam că voi fi pe minus

Image

Credeam că voi fi pe minus, eu tot așa ziceam: dacă ne vom despărți, voi pleca din țară, undeva unde să nu mă mai vadă nimeni. Credeam că lumea se va sfârși, și chiar s-a sfârșit.. preț de aproximativ o lună. După luna în care mi-am dat voie să sufăr în stilul meu ( nopți pierdute, scăldate în băuturi amestecate) mi-am zis „gata”. Prima decizie luată, fără să mă consult cu nimeni, a fost schimbarea specializării viitoarei profesii.

De când nu mai face parte din viața mea am fost promovată, am deschis în sfârșit contul ăla de economii (de care tot mă ating, dar contează că e acolo și nu e gol.. încă), am descoperit calea profesională pe care vreau să o urmez și, cel mai important, mi-am operat și vindecat inima (le-am scris în ordine cronologică). El ar fi fost primul pe care l-aș fi sunat pentru toate acestea. N-a fost să fie el primul apelat. Am sunat gașca de prieteni, cei de care intenționam de fapt să fug. Și, contrar gândurilor mele bazate pe..nimic concret, mi-au fost alături și nu m-au lăsat singură. În zilele imediat următoare intervenției, când nu puteam să merg mai repede decât un melc, ei au fost cei care au mers alături cu mine.

Zilele acestea îmi regizez mișcarea ce-mi va influența, zic eu, tot restul vieții. Am încredere că va fi bine, dar, chiar și așa pozitivă cum sunt, simt nevoia să vorbesc despre asta cu cineva despre care să simt că e trup și suflet cu mine. În urma deciziei celei mari și a unei neînțelegeri, unul din prietenii mei s-a supărat suficient de tare pe mine cât să nu-mi mai vorbească pentru o perioadă nedeterminată. Deși i-am promis că îl voi „bombarda” cu mesaje până mă va ierta, am renunțat destul de repede. Cum nici ieri nu mi-a răspuns, aseară eram supărată rău. Coincidență sau nu, cel ce mi-a fost alături pe perioada intervenției a apărut iar. Nu ne mai auzisem de mai bine de o săptămână, stabilisem că o lăsăm așa. Aseară m-a sunat tocmai când eram în toiul suferinței. Cu lacrimi pe obraz și nasul plin, i-am povestit motivul supărării mele. „Lasă că mai căutăm. O să rezolvăm, o să găsim noi altceva..vei vedea. Liniștește-te!„, mi-a spus. Nu știu dacă o face fără să realizeze asta sau chiar cunoaște bine femeia, dar mi-a spus exact ce aveam nevoie să aud. Ajung însă să bănuiesc că deține vreun soi de radar cu care-mi depistează stările; mereu apare când am nevoie.

Deși acel el pe care să-l sun primul nu a apărut încă, nu sunt pe minus. Viața îmi pune înainte ce am nevoie. Prietenii mei sunt alături de mine, chiar și cel care momentan nu-mi vorbește mi-e alături. Lecția mi-am învățat-o.

Urmează.. viitorul.

Primul „te iubesc”

Image

Azi am auzit primul „te iubesc” după multe luni de liniște. Nu a fost un „te iubesc” romantic, nu a fost un „te iubesc” ce marchează începutul ori mijlocul a ceva.

Iubim zilnic, poate nu știm asta.

Îmi iubesc familia, îmi iubesc prietenii, îmi iubesc colegele. Îl iubesc și eu pe acest el ce mi-a spus azi cuvintele magice. Îl iubesc exact la fel cum mă iubește el pe mine. Îl iubesc pentru că există și-mi oferă ce nu am primit până să-l cunosc. Îl iubesc pentru că nu vrea și nu cere mai mult. Despre el nu pot spune că e doar un amic, dar nici mai mult de atât nu e.

Am auzit azi din gura lui că nici eu nu știu ce vreau (știam deja asta, dar altfel sună când aud asta din gura altuia); că nu sunt pregătită să trec la nivelul următor. În continuare mă sperie ideea unei relații. Nu sunt dispusă să mă ofer pe tavă încă. Am făcut-o deja, nu a ieșit, nu mai vreau. Mi-e frică de ideea unei vieți alături de un singur om. Mi-e frică de faptul că începe să-mi placă prea mult viața pe care o duc acum. E o viață singură și nu prea.

Mă lovesc încă prea mult de ce a fost și nu eu provoc ciocnirile astea. Din toate direcțiile sunt „bombardată” cu informații care nu ar trebui să mă mai privească; și totuși le primesc. Și atunci, cum să merg mai departe? Știu că puterea asta se află în mine, dar am nevoie să înțeleagă și restul lumii că, pentru a merge înainte, nu vreau să mai cunosc actualitățile din viața celui pe care l-am iubit atâția ani.

Cu fiecare zi în care mă îndepărtez mai mult, cu atât mai eliberată sunt.

Azi am auzit primul „te iubesc”, nu a fost unul cu sens romantic, dar mi s-a spus și va rămâne al meu pe vecie. Declarația asta, venită din partea non-amicului meu, este cu atât mai valoroasă cu cât nu aș fi crezut vreodată că va putea veni din partea lui.

 

Muzică pentru suflet

Mă îndrăgostesc ușor de muzica bună. Viața mea se poate reda prin melodiile ce o umează. Am mai scris eu despre muzica din viața mea.

De fiecare dată când scriu, ascult același mix chill out. Nu știu de ce, dar fără el nu-mi ies cuvintele. Mixul are peste 2 ore de muzică bună și, evident, știu exact ce urmează. Printre melodiile de acolo, am remarcat una în mod special. Nu știu de ce, dar abia recent am căutat-o ca întreg (eii, de știam eu mai devreme ce pierd…). Nu am aplicații instalate pentru recunoașterea melodiilor, așadar am căutat melodia după text. Am găsit-o destul de repede, am ascultat-o și am rămas la fel de îndrăgostită.

Aceasta este videoclipul oficial. În respectivul mix, melodia este aproximativ la fel:

Totuși, după ce am ascultat-o, mi-a atras atenția o sugestie a aceleași melodii, dar în varianta acustică. Nu prea mă dau eu în vânt după variantele acustice. De data asta, am avut însă curiozitatea să o ascult. Am rămas fără cuvinte. Mi s-a făcut, efectiv, pielea de găină.

Ascultând-o, m-a făcut să visez. Am simțit o emoție pe care nu o pot explica. Cu toate că textul nu e unul fericit, mie mi-a dat o stare euforică și nu o văd ca pe o melodie tristă.

..When the big wheel starts to spin/ You can never know the odds/ If you don’t play you’ll never win..

Cel mai probabil, de acum voi asocia melodia cu blogul. Fără de ea, multe cuvinte n-ar fi aici.

Puțină singurătate, vă rog!

Simțeam nevoia să fiu singură. M-am trezit târziu de tot, după două zile de muncă, distracție și nesomn. Îmi făcusem planuri chiar, dar când acestea au depășit ora stabilită nu am mai avut suficientă răbdare să aștept să se întâmple. Îmi pare rău draga mea Serena, te-am abandonat, știu.. dar simțeam brusc nevoia să fiu singură (asta după ce tocmai eu mă plânsesem de singurătate în prealabil).

Îmbrăcată de mers la terasă, am luat în grabă o carte, ciocolata neagră din frigider și un măr. Am urcat în mașină și am început să conduc. Nu știam exact unde merg, știam că vreau liniște. Am trecut de baraj și am continuat să conduc. Am ajuns la munte, acolo unde nu mai fusesem din altă epocă. Tot drumul am cântat. Când mă apropiam destinaţie, m-a pufnit râsul: mi-am amintit de ziua de iarnă în care am urcat același drum, în porbagaj fiind cu o prietenă (se pare că mașina avea tracțiune pe spate, sau ceva de genul, drumul era înzăpezit rău de tot și noi echilibram situația).

ImageAm ajuns acolo la 5 după-amiaza. Mai erau câteva persoane. Am parcat și am pornit pe o cărare înspre un loc în care să nu le aud vocile. Mă simțeam caraghioasă, nu eram îmbrăcată de munte. Când am ajuns suficient de departe, mi-am pus jerseul pe iarbă și m-am așezat pe el. Era soare. Vântul îmi intra prin cămașă și-mi saluta pielea. Am admirat preț de câteva clipe peisajul. Un cărăbuș se chinuia să iasă din iarbă. În depărtare vedeam brazii lângă care am pescuit cândva. Am rupt o bucățică de ciocolată și am început să citesc.

ImageAm stat o oră, am citit 2 capitole. Când vântul a devenit prea rece am decis să plec. În timp ce așezam ambalajul de ciocolată în poșetă, am observat mesajul de pe acesta:

ImagePentru că telefonul meu nu e cel mai performant, sfârșitul mesajului este: It’s about the fire that keeps you going. Cine ar fi știut că ciocolata poate fi atât de înțeleaptă?

La întoarcere iar am cântat cât m-au ținut plămânii. În noaptea dinainte îi spusesem Serenei că uneori ascult muzica tare în mașină pentru că nu vreau să-mi aud gândurile. De data asta, nici volumul dat spre maxim nu mi-a putut opri amintirile. Pentru o secundă m-am întors în noaptea de Revelion petrecută acolo, cu ani în urmă, la lumina focului de tabără, cu miros de slănină prăjită în aer. Pe acel drum, la întoarcere, ne-au ieșit în drum, de nicăieri din mijlocul pădurii, 2 porci domestici. Am stabilit că sigur au evadat în preajma Crăciunului și acum duceau o viață haiducească. Am zâmbit la gândul acelei nopți și am continuat să cânt.

Am dezamăgit-o pe Serena, am acționat sub impulsul momentului. În singurătatea dorită nu m-am gândit însă nici la ea, nici la mine. Nu am încercat să găsesc soluții pentru viitor ori metode de supraviețuire pentru prezent. Amândouă trecem prin momente ciudate. Fiecare zi e o supriză (urâtă uneori). Dar cum zicea un prieten: Am zis ieri seară că am avut o zi de rahat. Azi mi se pare că rahatul ăla a fost foarte bun și mai bine rămâneam cu el decât cu super-rahatul de azi.

Hrănită de singurătate, m-am întors spre seară în compania prietenilor și în brațele celui ce mi-a luminat zilele acelea grele. Nu suntem într-o relație, m-am hotărât. Uneori însă avem nevoie unul de altul.

Uneori (azi) sunt răsfățată

Spoiled

Ziua de azi a fost numai despre mine. M-am trezit târziu, mi-am pregătit un mic dejun delicios, am copt apoi brioșe cu scorțișoară. În ultima vreme mi-am băut cafeaua doar în oraș; azi am ales să o beau acasă, în pijamalele roz cu ursuleți. Pe la amiază am făcut o baie fierbinte: o lumânare parfumată și o carte bună mi-au ținut companie. Spre seară m-am răsfățat cu un masaj și o porție de căpșuni.

Image( Brioșele mele perfecte! )

Azi a fost ultima zi de concediu medical. De mâine mă întorc la muncă; abia aștept! În mod normal nu aș fi atât de fericită că trebuie să merg la muncă (cred că toată lumea simte la fel când se întoarce din concediu), dar a trecut o lună!!! Vreau să văd oameni, vreau să vând pantofi! Vreau să fiu productivă. M-am săturat de patul meu, de camera mea și de liniștea asta.

În această lună am avut timp să: îmi organizez (în sfârșit) dulapul și camera, să îmi organizez pantofii în cutii și pe sezoane,să fac rost și să transcriu toate cursurile ce nu le aveam, să vizionez toate cele 6 sezoane din „Sex and the City” + cele 2 filme, să îmi schimb tonul de apel și să personalizez tonurile de apel pentru prietenii speciali, să citesc cărți bune. Am avut timp să accept trecutul, să mă bucur de prezent și să nu mă mai emoționez pentru viitor. Am avut timp să fiu alături de prietenii mei în momentele lor grele. Am avut timp să fiu recunoscătoare pentru experiența prin care am trecut și să îmbrățișez săntatea recent câștigată.

Cu toate astea, azi nu am avut chef să cos nasturele ăla ce mi-a căzut ieri în parc în timp ce mâncam o înghețată și care m-a lăsat cu o „gaură” mare tocmai în mijlocul cămășii. Azi nu am vrut să organizez, ori să curăț. Azi m-am răsfățat singură. Ar trebui să o fac mai des.

Mâine mă întorc la haosul organizat în care singură m-am băgat când m-am înscris la școală, știindu-mi orarul la magazin. Mâine totul revine la normal. Și abia aștept. E prima (și probabil ultima) dată când spun că aștept să mă întorc la muncă. Așa și este.

La urma urmei, presupunând că ar mai fi fost, câte sezoane aș mai fi putut viziona? 🙂