Începutul e aproape

Vine un moment în viața în care realizezi că banii nu sunt totul. Îmi povestea zilele trecută o amică, ce o duce destul de bine financiar, că nici cea mai mare avere nu i-ar fi fost de folos în mijlocul durerilor nașterii. Tot ea spunea că s-a simțit ca o eroină în carne și oase, după un travaliu de 7 ore, la nașterea băiețelului ei.

Fiecare își știe povestea și își înțelege alegerile. Motivele unora pot părea banale altora, dar atunci când inima cere, și știi că asta vrei, nu mai e cale de întors. Vorba lui Carla’s Dream: câțiva centimetri între noi, nu mai dăm înapoi.

În momentul în care alegi cărarea aia îngustă și neasfaltată, în detrimentul drumului principal, multe voci vor șopti în urma ta. Alegerea ta va fi batjocorită și luată în derâdere; vei fi subiectul principal de mișto. Ce nu vei știi e că, în secret, mai toți vor ofta dorind să aibă și ei curajul tău. Nu judeca, deci, la rândul tău, alegerile celorlați.

Visul ce-l ai e acolo tocmai pentru a deveni realitate. Nu renunța, nu lăsa prima piatra de care te împiedici să te oprească din drumul tău. Fă ce-ți spune inima, mereu. Nu va fi ușor, o știi, dar vei fii împăcat.

Eu am ales să o iau iar de la zero. Nu am stat deloc pe gânduri. Las în urmă oameni frumoși și un loc de muncă cum mulți își doresc. Las în urmă ultimii mei 8 ani și schimb radical direcția profesională. Nu mi-e frică, tocmai pentru că știu că asta vreau. Știu din tot sufletul și cu toată inima. Atât de mult vroiam să știu ce vreau de la viața asta, și uite că am aflat tocmai când nu mai aveam nici cea mai mică speranță că voi descoperi asta vreodată. Am ales să îmi urmez inima.

Am ales să nu mă mai subestimez.

079e9913192ae0f183084baa88f1c487

Și am ales și să îmi permit din nou să visez cum ghetele lui negre cu șiret roșu se odihnesc în holul micuț al garsonierei  în timp ce el doarme liniștit, cu mine în brațe.

Seara fetelor ca în vremurile bune

Când am stabilit cu fetele să luăm cina împreună luni seara, mi-am imaginat sfârșitul serii cu totul altfel. Cu gașca asta de fete nu m-am mai văzut în formula completă de vreo 3 ani. Ni s-au îndepărtat drumurile, ne-am schimbat cercurile, ne-am răcit una de alta. Ne era dor. De obicei, serile de genul acesta aveau un final de epopee. Am crezut că am depășit perioada aceea, avem totuși altă vârstă. M-am înselat.

f20a7f3a899614a5600c068e5bb770c6Să revin. Luni pe la 8 seara am ajuns la restaurant. Am cinat, am băut vin, ne-am amintit poveștile anilor trecuți, am fost gălăgioase. Dintr-o poveste în alta, am ajuns să ne împărtășim una alteia povestea celei mai crunte beții din viața noastră. Poveștile începeau:

-Bună, numele meu e Ada.

-Bună Adaaaa!!! răspundea corul.

-Cea mai cruntă beție a mea a fost în 30 aprilie 2007. De atunci nu mai beau gin.

Fiecare am trecut prin cel puțin 2 beții crunte ce au avut ca rezultat excluderea totală a unei băuturi din consumul nostru. Poveștile despre alcool ne-au deschis apetitul și am stabilit repede că de acolo nu plecăm acasă (ca în melodie), ci într-un pub.

Cine naiba merge luni seara în pub într-un oraș mic? Noi!

Băieții se pregăteau să închidă și totuși ne-am primit. Noi eram 9, ei erau 2. Nu se așteptau să fim chiar așa puse pe distracție. Am început lejer: 2 shooturi de tequila de căciulă și o sticlă de vin. La 12 noaptea dansam cu o coadă de mătură în brațe pe care o pasam de la una la alta. Ospătarul dintr-un local vecin, venit în vizită, a considerat că e absolut necesar să ne fac cinste cu încă 2 rânduri de shoot-uri de pălincă (De fapt era ceva lichior din pălincă de prune cu zahăr caramelizat.. eu asta îmi amintesc că a zis că e.. Ce era de fapt? Nu știu! Pălincă SIGUR era!!). Până să facă el asta, noi mai comandasem încă un rând. Am băut, am dansat, ne-am maimuțărit, am căzut (și nu ne-am putut ridca de râs). La 12:30, un grup destul de mare ce era în trecere prin fața pub-ului ne-a auzit de afară și a intrat. În mai puțin de 10 minute era un chef în toată regula. La 01:00, 6 dintre noi, inclusiv subsemnata, dansam pe bar. A fost o nebunie generală, toată lumea dansa.

Noi am plecat pe la 02:00. Ne-am îngrămădit 8 într-o mașină (da, 8!!!) și am pornit înspre casă. Am râs atât de tare că nu mai eram capabilă să scot sunete. Mă durea abdomenul de la atâta râs, îmi curgeau lacrimile. Cred că am trezit toate străzile pe unde am trecut.

Cine naiba iese lunea seara în pub și se chefuiește mai tare ca sâmbăta? Noi!

Abia m-am trezit a doua zi. Spre norocul meu, stabilisem cu un prieten că ne vedem la cafea. Nu ne-am băut cafeaua, nu a fost cine să o facă. În schimb, m-a „resuscitat” cu cola și lămâie (să-i dea Dumnezeu sănătate, că nu știu cum altfel ajungeam la birou). Azi mi-am mai revenit.