Am obținut ce am vrut. A meritat să-mi pierd cumpătul la telefon. A meritat să zbier. A meritat să înjur în halul ăla. Am câștigat! A meritat!
..a meritat?
E așa de greu de decis a cui e victoria. Pășind în afara câmpului de luptă, mersul mi-e încovoiat. Țin cupa victoriei în mână și în ea mi se reflectă chipul trist. De fapt, războiul ăsta nu ar fi trebuit să înceapă, nici bătălia asta să o purtăm. Am primit ce am cerut, dar asta nu înseamnă că sunt neaparat fericită.
Mi-am demostrat încă o dată că sunt o Blair Waldorf. Obțin tot ce-mi doresc, ating tot ce-mi propun. De multe ori greșesc. Ce am obținut pe câmpul acesta de luptă îmi va fi de folos în viitor. Am luptat pentru inima mea, pentru fericirea ei. Dar oare inima mea a vrut să lupt pentru ea? Pe o scală mai mică, am mai purtat o dată exact lupta asta. Pentru ce am luptat atunci? Pentru noaptea de Revelion.
Pentru ce am luptat acum? Pentru Alpii Francezi.
Cred însă că o astfel de bătălie se întrezărea oricum. La urma urmei, teritoriile nu le-am împărțit când era ruptura caldă.
Am câștigat.. și totuși nu. Alpii nu au cum să mai fie la fel acum, știu și ei asta.
De fapt, nu răzbunarea ne face fericiți, ci drumul până la ea.
