Din spatele paharului de vin ne făceam confesiuni. Suntem din același aluat, am stabilit!
-Îmi și imaginez titlurile!
-Și tu vezi totul prin imaginea titlurilor din ziar?!!
-Da, mereu!
-Chiar suntem la fel!
-Niciodată fidelă soțului; mereu fidelă amantului!
Cum vine asta? De ce sună atât de real? Și de ce mă sperie ATÂT de tare?
Ok, recunosc, ușă de biserică n-am fost în ultimii doi ani și nu am luat prea în serios relațiile din care m-am străduit să fac parte. Am înșelat în ultimii doi ani. Aș putea fi artificială și spune că am făcut-o din pură răzbunare față de toți bărbații de pretutindeni (eu fiind înșelată ani buni în cadrul relației de 7 ani), știind că nu a fost așa de fapt. Am făcut-o pentru că eram lângă bărbații nepotriviți mie. Eterna „it’s not you, it’s me” chiar a fost reală. Eu am fost de vină în absolut toate încercările de până acum. Tuturora le-am găsit un defect, nu m-am atașat nici cât negru sub unghie și am înșelat cu nonșalanță și fidelitate (față de amant, evident!). Practic, se poate numi o relație neoficială asta cu amantul. Ori amantul nu trebuie să fie doar armăsarul ăla de vine, rupe patul și apoi pleacă plin de el spre aia de o înșeală mereu..cu aceeași femeie. Amantul poate fi și tipul ăla de te sună de ziua ta la 12 noaptea (chiar dacă se nimerește să fie de Crăciun și el e la țară la ai ei) și care apoi vrea doar să petreacă o zi cu tine, ascuns sub plapumă, și să vadă filme din alea siropoase răăău.
Doar lângă bărbatul potrivit se va opri și pornirea asta de a înșela. Am fost perfect capabilă să nu o fac în cei 7 ani și, în mod ciudat, acolo simt că sunt azi. Și nici măcar nu fac parte dintr-o relație. Probabil o fi bărbatul cel nou de „vină”.
Așadar titlul se schimbă: După ani de rătăcire, s-a întors pe calea monotonă a fidelității! Ura!
Ce bine seamănă patul ăsta cu al meu!!!
Enbata 