O scrisoare pierdută

Am găsit azi, absolut întâmplător, printre documente de care nici nu mai știam, copia unei scrisori ce am expediat-o în urmă cu doi ani. Destinatara urma să fie plecată din țară de ziua ei și își dorea tare mult să primească de ziua ei scrisori.

Pentru că a devenit așa o raritate, simt nevoia să precizez că o scrisoare nu e plicul acela ce conține cifre care golesc portofelul. Scrisoarea e dovada palpabilă că cineva se gândește la tine. A face rost de un plic timbrat și a ajunge la timp la poștă chiar e o aventură. Scrisorii o să-i ia lejer o săptămână să ajungă la destinatar, dar așteptarea merită. Nici un SMS nu va egala vreodată emoția unei scrisori scrise de mână, indiferent cât de urât scrii.

În adolescență primeam frecvent scrisori de la prietenii mei din localitățile unde mergeam în vacanță. Aveam acasă un teanc de scrisori și poze ce le păstram cu sfințenie (asta până la ultima renovare când, spune mama, au dispărut în mod misterios). La rândul meu, le răspundeam fără întârziere. Era un soi de WhatsApp antic. Cel mai trist moment a fost când Uțu a făcut foc de tabără din scrisorile mele fiindcă auzise că mă pupase Radu (prietenul lui cel mai bun…și, da, mă pupase!).

Nepoata mea de 5 ani, cu ajutorul surorii mele, ne-a trimis felicitări din Țara Bască Crăciunul trecut. A desenat cel mai simpatic brad împodobit și a mâzgălit lizibil numele tuturor. Printre destinatarii felicitărilor ei s-a numărat și verișorul ei, tot de cinci ani. El nu mai văzuse niciodată o felicitare ori o scrisoare. Bucuria i-a fost atât de mare încât a dormit cu felicitarea sub pernă aproape două săptămâni. Știind povestea, în ianuarie i-am trimis și eu o vedere din Franța. Rezultatul a fost același.

Scrisoarea scrisă în urmă cu doi ani mi-a răscolit azi niște amintiri care nu mai dor.

31 decembrie 2013: cu inima frântă urcam spre cabană, pentru un Revelion în care urma să fiu singură, dar între prieteni. Am ajuns. Cabana era aceeași, o știam din vară; sentimentele mele erau altele. „Nu trebuia să fiu eu aici, așa”, mă gândeam. Am adoptat un zâmbet  forțat și am intrat. Atmosfera era plăcută, prietenoasă.. eu frântă în interior.  Am salutat grupul, am făcut cunoștință cu Elena.

Foarte sinceră  m-ai privit și m-ai întrebat cum sunt. Nu am vorbit prea multe, nu am intrat prea adânc în subiect, dar a fost exact ce aveam eu nevoie pentru a simți că aparțin grupului.

Mi-am zis: „încă un înger”. Ultimul înger din 2013, primul din 2014.

Și când spun înger, nu mă refer la clasicul înger, cu aripi, cântând la harpă pe un norișor pufos. Ci mă refer la acea persoană care, fără să știe, face acel gest minor ce însemnă enorm pentru  un semen. În cazul tău a fost vorba de o discuție deschisă, scurtă și la subiect.  Puțin? Nu, mult! Am simțit că aparțin și am simțit că nu sunt singură. Îți mulțumesc Loredana că ai făcut posibil acest lucru.

Îți doresc  un an plin de experiențe noi, fericite. Îți doresc să ajungi acolo unde este sufletul tău. Îți doresc să cunoști mulți îngeri.

Iar eu îmi doresc să fiu mai mult ca tine.

La multi ani!

Datorită schimbărilor din viața mea, drumurile nu ni s-au mai intersectat prea des. M-am bucurat însă că am reușit să contribui la dorința ei de atunci.

dde53e1968f9cd4eaec8d9917a9fd0e0

Chiar dacă acum bătrâna Scrisoare e cu un picior în groapă, nu o văd îngropată de tot. Nostalgicii nu o vor lăsa să moară, sunt convinsă!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s