Zilele trecute am dat peste o notă din telefonul meu. Am scris-o în aprilie și am uitat complet de ea. Astfel de note găsesc mai mereu prin agende ori hârtiuțe prin poșete. Mă tot gândesc că ar fi bine să mă ambiționez o dată pentru totdeauna și să le adun pe toate sub aceeași copertă.
Nota asta m-a emoționat în mod special. Așadar visez eu de mult să-i lovesc ușor fruntea unui el până-și deschide ochii. Tot ce inima poftește, mintea dictează și mâna scrie:
„Să fi visat? Să fi fost ieri?
O plapumă și o pătură ne serveau drept saltea. Două perne de culori diferite erau atât de aproape de noi, dar fără folos. Eu îmi așezasem capul pe brațul lui. O altă plapumă mai subțirică avea rolul să ne acopere. Sursa mea reală de căldură era el de fapt. Din unghiul acela vedeam perfect cireșul de afară a cărui flori se uscaseră. Se crăpase de ziuă. Vrăbiuțelor ce și-au făcut cuib taman în gaura de aerisire de pe peretele bucătăriei nu le mai tăcea pliscul. Mă durea spatele, dar ce să-i faci dacă fix acolo ne-a furat somnul?
Trupu-i era ud. Chiar nu am înțeles cum poate cineva să transpire atât în somn. Mereu îmi băltea patul. Incomod, dormea. Nu era corect ca numai eu să fiu trează, așa că l-am lovit ușor cu arătătorul pe frunte până a început să clipească.
-A, ce bine, te-ai trezit!
A reacționat bine. Ar fi putut să se enerveze.
-Ne mutam și noi în pat?”
Am atâtea povești începute și atâtea personaje închegate încât încep să cred că au o viața a lor și se cer scoase din mintea mea. Am nevoie de mai multă motivație și nu știu de unde să o iau.
Hopa, tu credeai că tot ce scriu e despre mine?
