În ploaia lunii martie, mă îndreptam spre el, cu căștile-n urechi

Supraviețuisem celei mai emoționante săptămâni din anul acesta. Terminasem antrenamentul și mă pregăteam să merg la seara de quiz la care participam în fiecare marți când echipa mea m-a anunțat că în seara aceea nu concurăm. Dar eu trebuia să fiu acolo; îl cunoscusem pe tipul ăsta de 3 zile și știam că va fi și el acolo. Mi-am sunat colegul de birou, acela despre care știam că mă iubește și care participa și el la concurs, într-o altă echipă:

-Mă primiți în echipa voastră?

-Da!

Ploua și nu aveam umbrelă. L-am așteptat pe terasa acoperită de la Ursus, cu căștile în urechi, ascultând piesa asta:

Enigma – between Generations

Mi-a trimis-o el după ce a plecat din țară; o ascultasem deja de câteva ori consecutiv. În aceeași zi plecase și verișorul; am plâns mai tare decât era cazul când a venit să mă pupe de rămas bun. Cu o zi înaintea plecării lor aflasem subit că mă mut într-un alt departament; două zile mai târziu aflasem că va pleca din țară și colegul acesta pe care-l așteptam acum cu căștile în urechi. Pe final de săptămână, l-am cunoscut, absolut întâmplător, pe tipul ăsta. Nu-mi oferea nici cea mai mică tresărire, dar mă făcuse curioasă.

Colegul meu, atent ca de obicei, a oprit exact în fața mea, cât să nu ma atingă nici un picur când aveam să intru în mașină. Nu știa el că mă duc acolo pentru altul. Am stat fix o repriză și apoi am un luat un taxi până acasă. Am ascultat, din nou, melodia încontinuu.

Azi am dat peste ea întâmplător. Mi-am amintit exact cum arăta ploaia în seara aceea sub lumina stâlpilor de pe strada și cât de tare mă durea sufletul pentru tot ce trecusem cu doar câteva zile înainte. Nu aveam nici cea mai mică speranță că lucrurile se vor îndrepta.

Azi verișorul meu are o viața activă, dar frumoase pe țărmul englez.

Cel ce mi-a recomandat melodia și în fața căruia m-am dezbrăcat cândva, pe la începutul anului, de preconcepții muncește azi, tot pe tărâm englez, mai mult decât ar trebui să o facă cineva. Vorbim mai rar decât aș fi bănuit.

Colegul meu e fericit în America. Tot încerc să îl conving să se întoarcă acasă la împlinirea celor 6 luni. Se pare că eu sunt cea cu care păstrează cea mai strânsă legătură.

Cât despre tipul ăsta pentru care am așteptat în ploaie mașina ce m-a dus spre un concurs de cultură generală; ei bine, el e cel din cauza căruia nu mai am poftă nici de scris. El îmi face poftă de chestii romantice și stabile, dar nu vrea chiar nimic din toate astea. Nu am mai vorbit cu el de două zile. Vor mai dura vreo 2 săptămâni până să ne vedem iar (cunoscând istoricul nostru). Nu mă vrea sub nici o formă, iar eu, sub nici o formă, nu mă pot dezlipi de el. Culmea e că îmi place și chiar convine situația. E ca și cum aș fi într-o relație în care nu mi se pune nici cea mai mică graniță.

Doamne cât de frumoasă e melodia asta! Și câtă încărcătură emoțională duce în spatele ei.. pentru că nu-mi mai duc eu crucile, nu mai țin de suferință și sentimente cu dinții. Cât am crescut de atunci! Viața mea chiar poate fi rezumată prin muzică.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s