M-am dezbrăcat în fața lui: de frică, singurătate și preconcepții. Mi-a luat aproape o lună să fac asta. Mi-a văzut sufletul. A fost primul. M-a rugat să fac un salt de încredere, apoi mi-a dat să gust din el și m-a lăsat să-mi placă. Nu am realizat ce va presupune să-l cunosc. M-a făcut să las garda jos. Și am făcut bine. Mi-a tot spus că e sincer și l-am crezut..târziu. A plecat din țară. Înainte să plece mi-a spus că atunci când găsești pe cineva de încredere e mai mare câștigul decât pierderea ce o suferi atunci când ai greșit cu încrederea în cineva.
Primul bărbat căruia i-am citit textele mele m-a rugat să scriu. Să termin cartea aia pe care tot scriu de 2 ani. Să public. Să-mi trăiesc visul.
-Dar nu pot să fac asta pentru că habar nu am cum se termină povestea.
-Și nici nu o să se termine vreodată câtă vreme tu o trăiești de fapt.
Nu știu dacă o să-l mai văd vreodată. Mi-e greu azi să îmi imaginez până și ziua de mâine la birou. Ori finalul cărții.
Azi mă simt goală. Iar am luat-o de la zero cam pe toate planurile. Viața tot încearcă să mă învețe să nu mai cred că totul e definitiv. Nici relațiile nu sunt, nici job-urile, nici anotimpurile. Cum am putut oare să am impresia că în sfârșit am nimerit pe un drum lin?
