„-Hei, ce ți-ar place să-ți aducă Moșul .. așa sincer?
-Material?
-???
– Ce vreau eu nu e ceva material, palpabil. Îmi doresc o seară de Ajun în Maramureșul istoric, să merg acolo la biserică, și apoi, după slujbă, să merg într-o casă tipic maramureșeană. Să port ciorapi groși de lână, colanți și o rochie tricotată până la genunchi. Să am un bărbat alături care sa fie frumos (frumos la suflet mă refer, că frumusețea asta influențează mereu și fizicul) și să îi simt dragostea în privire. Să mă pupe pe frunte. Să mă facă să râd și să colindăm. Asta îmi doresc, sincer vorbind.
-Moșul nu prestează și servicii din astea, din păcate.
– Cândva, poate o să trăiesc și asta. Îmi doresc de ani buni deja și nu mi s-a împlinit.
-Într-o zi mamă .. Într-o zi…”
Era 6 decembrie, pe la 7 seara când purtam aceasta discuție online cu prietenul meu de peste mări și țări. Nu ne mai văzusem de un an și jumătate și în ultimele luni ne scriam mai des decât de obicei. E ușor să îți deschizi sufletul în fața unui ecran. Șansele să ne revedem prea curând erau minime așadar el era consilierul meu în materie de bărbați, îmbrăcăminte și probleme profesionale. A venit acasă de Crăciun fără să mă anunțe. Era o surpriză. Mi-a dăruit cele mai pufoase șosete ever..adică pufoșeniile extreme.
-Mamă, am vrut să-ți iau de lână, dar erau prea aspre.
Ne-am petrecut seara de Crăciun într-un decor de vis. M-a pupat pe frunte și m-a făcut să râd.
-Vezi mamă, visele se împlinesc. Trebuie doar să crezi.
Plecarea lui m-a afectat mai tare decât aș fi crezut. Primele două zile de după nu am putut socializa cu nimeni în jurul meu. În doar câteva zile am oscilat de la 0% afecțiune, la 150% (i-am reproșat chiar că mă copleșește cu atâta atenție), la 0%. Îți ia un timp până să revii la normal. Acum sunt back in business dar never the same.
