Să fie ăsta punctul de cotitură, momentul ce va schimba tot? Nu mă pot liniști, nu pot găsi fericirea încă. Mai am mult până să mă pot așeza liniștită. Poate o zic doar așa pentru a-mi justifica faptele. Care fapte? Nu s-au întâmplat încă, deși mi le-am imaginat. Îmi complic singură existența, știu asta. Poate o fac tocmai pentru că nu vreau încă să fiu realmente fericită.
Am cunoscut persoana care mi-a luminat zilele acelea grele. A apărut din senin, în urma unei întâmplări ciudate. Am întrebări cu privire la felul în care ne-am cunoscut, dar nu i le-am adresat. Îi recunosc rolul din acel moment al vieții mele. Mă știa de o săptămână, dar mi-a fost alături pe întreaga perioadă a intervenției și apoi a recuperării. A fost acolo fizic și sufletește. Nu avea nici o obligație și nici o datorie să o facă; eram doar tipa ce îi fusese prezentată într-o noapte într-un pub.
Aș fi putut să mă îndrăgostesc de el, dar observ că nu am făcut-o încă. Sunt prea rațională se pare. La primul semn suspect, aleg să mă retrag prima. Nu pe el în caut, nu e el acel EL. Sau nu mă pot eu hotărî încă în privința asta. Poate vreau să mai greșesc încă și abia apoi să văd adevărul.
Cred că am nevoie să-mi limpezesc gândurile. Dar pentru asta eu nu am nevoie de o pauză, ci de răspunsuri. Nu sunt nefericită, sunt confuză. Sau speriată? Începuse să-mi placă doar compania mea și apoi a apărut și am trecut de pe modul „eu” pe modul „noi”. E înfricoșător. Poate că vroiam un semn suspect. L-am atras și l-am primit. Aveam nevoie de el (de semn) pentru că încă nu sunt împăcată cu felul în care ne-am cunoscut. Am nevoie de răspunsuri și le voi primi. Nu de la el; dar le voi primi. Spuneam că nu mai vreau explicații plauzibile.
Dacă asta îmi spune instinctul, înseamnă că nu poate fi greșit? Ori dacă e greșit, îmi asum greșeala… dar am nevoie de răspunsuri.
