Visez frumos cu ochii deschiși

Există două locuri, imaginare, în care ajung să mă refugiez uneori.

Primul, și cel mai des vizitat, mereu în vis, este reprezentat de o casă veche țărănească pe care eu am vizitat-o, o singură dată, în copilărie. De fapt, cred că în realitate nici nu era o casă, erau bârnele rămase dintr-o șură bătrână atunci, pe un deal mic în pustiu, la marginea satului bunicilor. Am mers acolo cu nănașu, la cules de mere, într-o zi de vară. Era foarte cald și pic de umbră. În jur totul era uscat. Nu știu de ce mi-a rămas locul acela întipărit în memorie. Nu am mai mers niciodată acolo și sunt convinsă că nu mai există.

În visul meu locul e mult mai viu decât îl văzusem. Șura e, de fapt, o casă de vară în mijlocul pustiului, pe același deal mic. Casa este orientată cu spatele la drum. Lângă casă, merii sunt mari și țin o umbră binevenită în zilele fierbinți. De meri stă legat un hamac în care eu stau și citesc. Hainele sunt puține și de prisos. Nu e nimeni acolo, sunt doar eu. Și e bine!

Pe al doilea loc îl visez cu ochii deschiși. Nu există, nu încă. Este fereastra casei mele (eu locuiesc la bloc), fereastra de la etaj. Fereastra asta a mea are un pervaz lat pe care stau o saltea, o pătură pufoasă și câteva perne. Lângă fereastră este o măsuță rotundă pe care stă o cană plină cu cantitatea potrivită de lapte, cafea și zahăr. În compania cănii este o carte ce abia așteaptă să fie citită. În fantezia mea, e locul cel mai comod din lume. Fereastra îmi dezvăluie, pe partea cealaltă, un copac frumos. Printre crengi se văd curtea casei, copiii mei jucându-se alături de soțul meu și o pădure în depărtare. Familia mea imaginară, în lumea mea imaginară.

Casa aceea în pustiu nu o pot aduce înapoi, a dispărut, dar va fi mereu a mea, în vis.

Fereastra este însă o fantezie ce poate fi transformată în realitate. Și va fi reală, alături de familia pe care mi-o doresc, alături de viața pe care mi-o doresc.

Simt că urmează zile frumoase.